Despre limitele nestiute ale domnului Liiceanu

Gabriel Liiceanu – Scrisori către fiul meu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 237 pagini, preţ 36.99

Citirea cărţii domnului Liiceanu, intitulată Scrisori către fiul meu mi-a evocat lectura unei alte cărţi a domniei sale, Despre limită. Aceasta din urmă se voia un mic tratat de peratologie, o ştiinţă a limitelor căreia autorul voia să-i stabilească fundamentele.
Motivul acestei asocieri este unul cât se poate de simplu: deşi vorbeşte cât se poate de frumos, de profund şi de adevărat despre limite în general, se pare că domnul Liiceanu este cu totul lipsit de stăpânirea părţii practice a acestei ştiinţe. Altfel spus, trece destul de uşor şi, s-o recunoaştem, cu destulă graţie, peste limita căreia îi făcea deunăzi apologia, aceea care ne conferă individualitate şi destin, fiinţă şi adevăr, depăşind pe alocuri, din nefericire, orice limită.

Partea întâi a cărţii, “American Story” care cuprinde relatarea călătoriei domnului Liiceanu în Statele Unite ale Americii pentru o operaţie de inimă este, ca şi operaţia însăşi, reuşită. Cu umor, talent, stil, domnul Liiceanu ne aduce la lumină din interiorul profund al Americii câteva imagini care merită să supravieţuiască trecerii timpului. (Cartea lui Radu Pavel Gheo, Adio, adio patria mea… este însă cu mult mai bogată şi mai apropiată de adevărata lumea americană, evident şi pentru că experienţa lui a fost şi mai îndelungată şi de altă natură decât aceea cumva artificială, de laborator, a domnului Liiceanu.) Dialogul domniei sale cu inima aflată într-o criză de tahicardie este poate cea mai impresionantă secvenţă a cărţii autorului: „Hai, fetiţa mea, opreşte-te”, „hai, te rog, revino-ţi” – îi spune acesta inimii sale, înspăimântat şi deopotrivă cuprins de milă la vederea autonomizării – cioraniene – a organului în cauză.
Demne de reţinut sunt descrierile experienţei clinice – în care grija netrucată sau extrem de bine jucată a personalului medical te face aproape să te bucuri că eşti bolnav. Aşa cum însuşi autorul recunoaşte, intrăm cu aceste pagini într-un episod Discovery Health: profesionalism desăvârşit, explicaţii detaliate înainte de intervenţia chirurgicală, compasiunea surorilor, tehnică de ultimă generaţie. La acestea se adaugă descrierile, pline de umor şi extrem de colorate, ale unei slujbe a bisericii baptiste cu concert gospel, ale unui concert country şi ale unei mâncări specifice – jambalaya – care îi provoacă gurmandului scriitor extaze gastrice.
Cam la atât se poate reduce povestirea periplului american ce face obiectul părţii întâi a cărţii, cum spuneam cea mai reuşită. Şi totuşi, deşi se păstrează măsura, tonul grav oscilând cu unul uşor, ironic, metafizica şi gastronomia amestecându-se agreabil într-un stil apropiat de al lui Coelho, aici întâlnim totuşi prima mare sfidare a limitei, ceea ce, domnul Liiceanu ştie prea bine, grecii numeau hybris. De la pagina 35 până la pagina 42 într-un capitol intitulat „O întâlnire neaşteptată”, domnul Liiceanu îi descrie nimeni altuia decât propriului fiu – într-o scrisoare! – întâlnirea erotică pe care la 13 ani a avut-o el, tatăl, cu… propriul său trup. Probabil că în aceste pagini domnul Liiceanu reuşeşte să devină unic nu doar în literatura română ci în literatura mondială. Nu cred să mai existe vreo operă în care un părinte să prezinte fiului sau fiicei sale experienţele sale autoerotice. Aş spune că e foarte probabil ca nici un alt tip de cazuistică să nu prezintă asemenea exemple. Paginile sunt de un ridicol desăvârşit: micul Gabriel se trezeşte de dimineaţă în casa bunicilor săi din Caracal şi în loc să dea fuga afară în „covergă”, o colibă improvizată din araci în care obişnuia să se ascundă, se priveşte în oglindă cu o pasiune necunoscută până atunci, se dezbracă uşor, trăgând încet bluza de pijama, apoi pantalonul de pijama, prinzându-şi în palme pectoralii, uimit de albeaţa propriului trup, pipăindu-şi cu arătătorul locul de întâlnire a trunchiului cu coapsele. Evident toate acestea nu aveau cum să rămână fără răspunsul prompt al unui „anumit organ” pe care „în strania lui învârtoşare” autorul nu şi-l mai recunoaşte. Nefiindu-i caracteristică falsa modestie, Gabriel Liiceanu se regăseşte fără nici o umbră de îndoială în David, eroul sculptat de Michelangelo.

O a doua sfidare a limitei o reprezintă încercarea de a se prezenta ca un personaj interbelic, ca un boier rătăcit în vremurile vulgare, triste şi sărace ale dictaturii proletariatului. În partea a doua domnul Liiceanu încearcă să-şi convingă fiul – şi cititorul – de nobleţea originii şi, evident, firii sale, de supremul rafinament pe care-l poartă în sângele său, care doar printr-o întâmplare nu-i albastru. De la imobilul din Cotroceni în care a locuit până la mediul interbelicilor pe care îl frecventa – Noica, Alexandru Dragomir – sau cu care se intersecta – profesorul de istorie Alexandru Iordănescu, sorbonard, totul contribuie la confirmarea faptului că el aparţine de drept unei alte lumi: „Fără să mă fi născut în interbelic, îi purtam pecetea, miroseam a el, părea că vin din el ca dintr-o a doua existenţă de care fusesem îndrăgostit şi că acum, mă rătăcisem într-o lume care în mod evident nu-mi aparţinea.” (p.130) Sunt convins că un tânăr care i-ar citi cartea domnului Liiceanu, ar uita această modestă trecătoare precizare şi ar rămâne cu certitudine că a citit cartea unui mare interbelic. Negarea limitei proprii – mai ales dacă face parte din acelea care nu pot fi schimbate, din setul fondului „intim-străin” – nu e nici tragică nici sublimă, e pur şi simplu ridicolă.

Cea de-a treia flagrantă încălcare a limitei o găsim în capitolul XIV intitulat „Marile plăceri mici. Un strop de hedonism”. Aici, fără nici cel mai mic sentiment de jenă, domnul Liiceanu îşi enumeră sursele de satisfacţie zilnică folosindu-se de textul lui Soljeniţîn, „O zi de viaţa lui Ivan Denisovici” în care sunt enumerate cu o amară ironie „plăcerile” trăite de deţinutul în Gulag: o coajă de pâine furată din porţia zilnică şi ascunsă sub saltea, munca în aer liber, încălzirea picioarelor în pufoaică, roaderea unei felii uscate de salam pe care i-a dat-o colegul de celulă. Ei bine, pornind de la acest text – e o obişnuinţă a domnului Liiceanu de a-şi justifica livresc existenţa: sublimarea trăirilor şi faptelor de viaţă, oricât de mediocre sau ordinare (în sensul de obişnuite) domnia sa o obţine printr-o trimitere bibliografică – autorul dedică multe pagini „micilor” sale plăceri din „Gulagul existenţei mele”. O zi din viaţa acestui sui-generis nedreptăţit al istoriei (a trăit în epoca teribilă a comunismului, iar astăzi, îi scrie aproape plângând fiului, trăieşte în România precum Fram, ursul curtois, educat, politicos, sensibil, iubitor de semeni la Cercul Polar între urşii sălbatici, neprietenoşi, primitivi ai locului) începe, evident, cu voluptăţile duşului de dimineaţă, asta după ce, neavând curajul să ne facă părtaşii detaliilor diuretico-purgative, le aminteşte totuşi în grabă trăgând repede apa printr-o trimitere la „Ablaţiunile lui Don Rigoberto” de Vargas Llosa: „În camera de baie, personajul îşi extrage o plăcere din constatarea zilnică a impecabilei prestaţii a stomacului propriu.” (p.192) Aşadar, în Gulagul băii sale Ivan Denisovici Şuhov în versiunea sa mic burheză valahă trăieşte clipe de voluptate procurate de duş, de alegerea gelului de duş, a cremelor de faţă şi a cremelor de corp, a parfumului din prima parte a zilei. Încarceratul ne asigură că nu este „metrosexual” sau „cocotă masculină”, nici „îmburghezit”, nici „snob”, nici „devirilizat” – orice scuză te acuză! – ci că are doar o relaţie cordială cu corpul său. (p.193) Caznele cosmetice sunt urmate de alte mici plăceri ale existenţei de ocnaş: băutul ceaiului în faţa monitorului IBM, verificarea poştei electronice, revederea unui text scris de domnia sa, apoi – autorul nu-şi poate reţine aici o exclamaţie de încântare – vine ora cafelei cu două felii de pâine prăjită şi paharul de suc de portocale, după care ziua continuă aşa cu alternanţa computer – pauze culinare. „După o asemenea zi, pot spune şi eu, din Gulagul vieţii mele, ca Soljeniţîn despre ziua deţinutului Ivan Denisovici: Trecuse o zi fără necazuri, aproape fericită. ” (p 196)
Ştiam că domnul Liiceanu îşi comparase suferinţele sale îngrozitoare din perioada comunistă în care a fost cercetător la Institutul de Filosofie, bursier în Germania, autor de cărţi şi lucrări apărute la cele mai prestigioase edituri cu suferinţele trăite de Mihail Sebastian în epoca legionară şi antisemită din România şi povestite de acesta în jurnalul său. Culmea acestei îndrăzneli a fost faptul că prelegerea cu pricina, intitulată „Sebastian – mon frére” a fost citită în faţa membrilor Comunităţii Evreieşti din România.
Aşa că nu trebuie să ne mire prea tare cinismul cu care autorul stabileşte corespondenţe între „plăcerile” vieţii de ocnaş şi tabieturile, siestele, mâncărurile sofisticate, parfumurile cărora le înşiră cu o intensă şi aproape salivară plăcere mărcile.

Descrierile domnului Liiceanu sunt înecate în divagaţii lungi, foarte lungi, multe dintre ele reluând aproape în aceiaşi termeni ideile şi temele din alte cărţi ale domniei sale: întâlnirea cu Noica – cu toate implicaţiile acesteia (o noutate o aduc paginile unui jurnal din adolescenţă transcris aici), filosofia lui Heidegger, mai cu seamă discuţia asupra angoasei, indiscreţiile referitoare la boala şi moartea lui Cioran ş.a.m.d.

Limitele pe care le depăşeşte domnul Liiceanu în această nouă carte a domniei sale nu sunt nici limite ale decenţei, nici ale bunului simţ, nici ale raţiunii, ci sunt acele limite, nevăzute, până la urmă destul de elastice, a căror „ştiinţă” necesită un simţ aparte, simţul ridicolului. Depăşindu-le, nu rişti nimic altceva decât să te faci de râs.
Domnul Liiceanu a uitat o vorbă pe care negreşit că a auzit-o de la Emil Cioran, gânditorul pe care-l admiră: „toţi marii scriitori au scris prea mult.” Nu ştiu cât de mare scriitor este domnul Liiceanu, fapt este că dumnealui scrie prea mult în aşa fel încât a pierdut din ochi limita aceea dătătoare de fiinţă şi adevăr.