Nu cred că există un mai puternic motiv să stai închis în casă decât imaginea parcului în zilele de week-end (mai cu seamă duminica) şi/sau zilele de sărbătoare. Întotdeauna când am fost nevoit să fac asemenea deambulări mi-am înghiţit cu greu voma care dădea să erupă pe feţele familiştilor care-şi plimbau hoiturile cu un zâmbet cretin şi cu privirile mai goale decât ale manechinelor folosite în testarile rezistentei autovehiculelor in caz de accident. De cele mai multe ori dau bir cu fugiţii părăsind parcul în grabă, ca sufocat sau prins de pandaliile unei panici insuportabile. O soluţie de compromis e să-mi găsesc un colţişor în care să-mi pot îngropa câmpul vizual în paginile unei cărţi pe care, prevăzător, o iau mereu cu mine, aşa cum îţi iei o mască de gaze când ştii că trebuie să traversezi zone iradiate.
De la domnii îmbrăcaţi în treninguri apretate, cu pantofi sport, până la „mămicile” care-şi supraveghează plozii jucăuşi, de la tinerii mişcaţi de emoţia primului sărut până la bătrâneii mişcaţi – continuu – de Parkinson, de la găştile de prieteni de familie sau de colegi de birou (de multinaţională) care ies să bea o bere înainte ca următoarea zi lucrătoare să pocnească din bici şi să-i strângă pe tristele galere ale existenţei lor de sclavi mizerabili până la gâsculiţele care ascultă manele la mobil, toţi îmi fac greaţă. O greaţă imensă, teribilă, pentru care nu există nici o lămâie suficient de acră să o taie.
Aceleaşi parcuri care constituie sursa unor delectări peripatetice când nu sunt infestate de deversările masive de populaţie, de invazia hoardelor de bipezi devin brusc locuri malefice atunci când sunt luate în stăpânire de atmosfera sărbătorească a duminicii. Unei asemenea păşnicii burgheze, acestei împăcări imbecile, acestei perindări a tuturor ipostazelor – cât de puţine! – pe care le-a produs scremutul elan creator al Vieţii le prefer războiul cu pierderile lui – cât de valoroase! – de vieţi omeneşti.
Orice e preferabil de fapt acestor vremuri în care „românii” – scăpaţi pentru o zi-două de rigorile condiţiei lor de oameni ai muncii, de sclavi cu simbrie – dau buzna la iarbă verde, la un grătărel pe Valea Prahovei sau la Cernica, la o berică cu biroul, la o relaxare în şezlong şi cu maieu, monitorizaţi de Adelică Petrişor care urmăreşte cu elicopterul cum se circulă pe DN 1 şi DN 1 A.
Completat sub: Impresii, expresii, depresii | Tagged: cacat, duminica, familii, familisti, parcuri aglomerate, romania, scarba, sila, zile de sarbatoare
Dragul meu, nici nu stii ce bucurie mi-a dat post-ul tau. Ti-am simtit greata, ti-am simtit sila si m-am linistit. Esti pe drumul bun. Incetul cu incetul greata asta te va misca, este cel mai sigur fitil de a arunca lucrurile in aer. Eu am incredere in saturatie, in greata, in scarba. Sunt cu ochii pe tine, asa cum stii. Vreau sa vad cat mai rezisti si cum mai rezisti.
Perfect.
Draga mea, iti multumesc ca esti cu ochii pe mine ca si pentru confruntarea pe care ne-o pui tuturor la dispozitie prin scrierile tale, confruntare care este de fapt a noastra cu noi insine.
Ma bucur cand imi spui ca sunt pe drumul cel bun. Dar nu stii ce istorie indelungata are aceasta scarba desi sincer sa fiu este printre primele dati cand o exprim fatis si frust, “asa cum imi vine la gura”, fara sa mai caut explicatii, ratiuni pentru care exista, solutii s.a.m.d., ci pur si simplu descriind-o ca atare. In orice caz, trebuie sa recunosc deschis ca site-ul tau nu este deloc strain de acest inceput de dezinhibare, il citesc permanent cu foarte multa atentie si uneori imi vine pur si simplu sa preiau textele tale si sa le postez aici ca atare. Pregatisem un text pe care nici acum nu stiu daca o sa-l postez sau nu, un text despre felul in care televiziunile din romania au becalizat continuu zile si saptamani in sir. Faptul ca inca ma gandesc sa-l postez sau nu e semnul neindoielnic ca exista, internalizate, mecanisme foarte eficiente de cenzura.
Horia, sa nu uitam viziunea parcului la Bacovia, nu esti departe de el, desigur, fara umbra mortii care se simte plutind in parcurile lui.Ceea ce tu ai observat pe fetele familistilor “scosi” in parc de sotie, ca sa dea bine in ochii prietenilor, despre armonia si soliditatea cuplului lor, si eu am sesizat de mult….Cuplurile tinute impreuna de hartii, comoditate, teama de nou, nu pot produce decat aceasta impresie pe care ai observat-o tu, de manechine cu priviri goale.Indiferent de nivelul de cultura, ne mintim cu acceptarea a ceea ce ne ofera municipalitatea cu diverse ocazii, Craciun, Paste, spectacole gratuite, dornici sa apucam un oscior cat de mic din “generozitatea” autoritatilor.Pacat ca nici macar o plimbare in parca nu mai poate fi perceputa ca o farama de libertate ci se situeaza si ea sub semnul artificialului si al derizoriului.
Subscriu intru totul spuselor tale. Paradoxal, tocmai asa-zisa socializare (sau incercare de a socializa) te transforma intr-un individ anti-social. Cel putin asa este in cazul meu. Vrei sa te simti bine intr-un parc din preafrumosul nostru Bucaresti? Incearca pe cit posibil sa iesi in cursul saptaminii… Eu asa fac de cite ori se iveste ocazia. Mai inventez vreun motiv si-mi iau o zi libera (sau doua) doar pentru asta, crede-ma sau nu.
Nu intentionez sa pun gaz pe foc, dar am si eu o intrebare; sunt curios sa va aflu parerea: reprezinta Fuga o solutie “anti-greata”?
Cand spun aici fugă nu ma gandesc la vreuna interpretata in stil canonic, nici la J.S. Bach si nici macar la J.K.F. Fischer; nu e una pentru clavecin, pur si simplu am in minte adevaratele Parcuri si Gradini: Wiener Prater, Mirabell Salzburg, Villa Borghese, Versailles, Munich Englischer Garten, Hyde Park, Tivoli… sau, de ce nu, mai “aproape” de noi: Berliner Tiergarten, Krakow Planty, Frantiskanska Zahrada (Franciscan Gardens) din Praga, Varosliget (City Park) din Budapesta — ca sa le citez doar pe cele vazute cu ochii personali — si sute de alte astfel de oaze la nu mai mult de 2500-3000 de kilometri in jurul Bucurestiului.
Revin obsesiv la intrebare: reprezinta Fuga o solutie?
Maria. Nu uitam viziunea lui Bacovia, cum sa o uitam. Desi la Bacovia inca mai salveaza acea umbra a mortii precaritatea vietii din targ. Eu nu am mai vazut nici macar lumina pe care o arunca umbra mortii pe chipurile acestor carpe. Nu mai vorbesc de pomenile de fasole cu carnati pe care le fac oficialitatile babelor, mosilor si nefericitilor atat de abrutizati incat nici macar nu au auzit ca le-a sunat demult ceasul. Ceea ce numesc altii miracol al vietii eu vad perfect ilustrat intr-o cersetoare care traieste de ani buni pe strazi, iarna si vara, nu prea intreaga la minte, si care totusi pare mai zdravana decat multe alte doamne de aceeasi varsta.
Lucisfera. Mersi pentru sfat. Te cred. Si mie imi plac plimbarile petrecute in timpul saptamanii de lucru cand sclavii sparg usile la fabrici, uzine si multinationale. Ca sa-ti faci o parere acum – cand in Romanica s-a inceput lucru’ dupa minivacanta de Pasti, cum le place prezentatorilor tv sa zica – eu sunt la Sinaia si lenevesc privind un munte scapat de invazia manelistilor.
Dan. Frumoasa trecere in revista a adevaratelor parcuri. Fuga este o solutie, cel putin atunci cand te-ai saturat de refugii temporare si iluzorii. Si eu m-am cam saturat. asa ca pregatesc fuga. Dar de fapt, intr-un fel sau altul, noi toti o pregatim, nu-i asa?
Nu pot sa-mi dau seama daca atunci cand va referiti la “sclavi” o faceti cu dispret, cu indiferenta sau cu compasiune. Sclavia la care va referiti nu este nicidecum rodul unor evolutii de civilizatie recente ci mai degraba o constanta a conditiei umane. In varianta biblica, aceasta constatare ia forma blestemului originar, cel aruncat de Dumnezeu asupra lui Avram: “blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!” (Geneza,3:17) sau “În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Geneza, 3:19). Pana in ziua de astazi ma tem ca omul prometeic (una dintre ipostazele acestuia fiind omul nou produs de comunisti) nu prea a reusit sa inlature acest blestem.
Cat despre sclavii de corporatie, intre care onor ma incadrez, trebuie sa stiti ca acestia platesc impozitele din care sunt sustinuti functionarii publici ai acestei tari, inclusiv profesorii. Ca veniturile celor din urma sunt insuficiente, pentru aceasta nu sunt vinovati cei care vad cum intre o treime si o jumatate din venitul lor intra lunar in buzunarele statului.
In plus trebuie sa stiti ca viata pe galera nu este intotdeauna atat de monotona si de monocroma pe cat insinuati, chiar daca impresia pe care o lasa (pe buna dreptate) multi exponenti ai asa-zisei culturi ”corporate” trimite la imaginea cohortei de muncitori incolonati, miscandu-se mecanic, cu capetele plecate catre acel Stadt der Arbeiter din filmul Metropolis al lui Fritz Lang. In fapt exista si printre noi personalitati, pasiuni, ambitii, nostalgii. Insasi incadrarea unor oameni atat de deosebiti intre ei sub titulatura “sclavi de corporatie” este extrem de imprecisa si influentata intr-o anumita masura de un cliseu. Exista in randul nostru (si folosesc persoana I plural cand ma refer la mine si la colegii mei strict formal, de dragul artificiului dvs, caci in esenta nu exista un noi ”corporatistii”) foarte multi indivizi harnici si cu spirit de imitatie insa ignari si grosolani, exista multi bisnitari, exista nesimtiti, exista prosti inspaimantati in cautarea unei mari administratii care sa-i asiste si sa-i ocroteasca. Exista, in fine si spirite mai complicate, cu sensibilitati estetice si intelectuale, cu gustul dialogului. Ne uneste pe toti o singura trasatura, nu neaparat blamabila: dorinta de a obtine un venit decent. Frumosul și binele, cel puțin în varianta laică, depind de o anumită prosperitate materială, care nu trebuie confundată cu opulența. Acest crez burghez este cel care ne indeamna sa slujim Leviathanul corporatist, iesind dupa orele de program la o indelung-asteptata bere.
O sensibilitate romantic-macabra va face sa afirmati ca ati prefera razboiul spectacolului unei plimbari prin parcurile indundate de plebea Bucuresteana. Ma intreb daca razboiul nu aduce la randul sau o rutina mult mai criminala, insa la fel de plata in dezumanizarea ei. Cei care au participat efectiv la razboi par a inclina catre aceasta concluzie (Erich Maria Remarque de pilda).
In fine, despre parcurile bucurestene am scris si eu pe blogul meu, dintr-o perspectiva mai urbanistica.
Horia,
fuga este doar o banală şi iluzorie soluţie pentru a avita greaţa generată de descompunerea frumosului şi moralităţii din om; fără să declari, trebuie să recunoşti că tu ai găsit remediul, în sris. şi scrii bine. dar, undeva, nu prea departe, un colţ de natură necosmetizată, este este dschis vederii şi te primeşte, la fel de ospitalier. salve
Domnule Andrei Murgu,
Intotdeauna interventiile dumneavoastra, oricat de in dezacord cu propriile mele opinii, sunt binevenite, interesante si… provocatoare.
Despre sclavi vorbesc deopotriva cu indiferenta, cu dispret si cu compasiune. Nu cred ca aceste trei lucruri se exclud in vreun fel. Nu cred ca este cazul sa imi puneti in gura ceea ce nu am afirmat. Nu doar corporatistii sunt sclavi, ci si profesorii, mai cu seama profesorii din preuniversitar care sunt nevoiti sa munceasca in plus prin acea forma de prostitutie intelectuala care se cheama meditatie. Dar, trebuie sa recunosc, o mare iritare ma cuprinde cand vad ce bun renume si-a castigat corporatismul in Romania, cand vad cat de laudati sunt tinerii corporatisti, cat de opusa e categoria lucratorilor in multinationale restului de “sclavi cu simbirie”. Vezi doamne, angajatii multinationalelor ar fi intruchipari ale competentei, ale performantelor intelectuale, ale succesului “curat”. Cred ca doar intr-o tara primitiva, asa cum este Romania, se poate crede asa ceva. In altele, mai evoluate, lumea e constienta de imensa exploatare care se produce in aceste organizatii. Cu ceva vreme in urma in Romania a rasuflat ceva din mediul complet nesanatos din aceste multinationale, in momentul in care o tanara angajata la Ernst & Young a murit de epuizare. Toata treaba s-a musamalizat rapid, astazi putina lume isi mai aminteste de tragicul eveniment. Sunt convins insa ca aceasta intamplare nu este nici pe departe singulara. Se munceste pe branci, zi lumina, iar cel care vine acasa de la o multinationala este un zombi, un mankrutizat, un robot organic. Idealul unei corporatii este insa sa desfiinteze familia, acasa, timpul liber, vacantele, in cele din urma sa distruga complet si definitiv tot ceea ce inseamna si tot ceea ce tine de individualitate. Stiti foarte bine, din moment ce lucrati intr-o corporatie, ce inseamna acele perioade de “team building” in care colegii de birou se reunesc intr-un ambient placut – mare, munte – pentru a se “cunoaste”, pentru a relationa, pentru a deveni o “familie” sau un simulacru de familie. Ei bine, asta numesc eu spalare a creierului, fara sa neg deloc avantajele teribile pe care un asemenea procedeu le produce pentru compania respectiva. In cele din urma avem roboti in carne si oase, roboti care nu-si mai pot imagina deloc viata in absenta biroului, a serviciului, a colegilor, exact la fel cum altadata scalvii nu-si mai puteau imagina viata in absenta lanturilor. Ca isi iubesc meseria, ca iubesc ceea ce fac, ca iubesc compania pentru care muncesc, stapanul pentru care trudesc, nimeni nu poate nega. Dar sa nu uitam ca si sclavii isi iubesc lanturile, spunea Rousseau. Si stapanii. Stapani care atunci cand nu mai sunt buni de nimic ii arunca ca pe niste masele stricate, ca pe niste hartii netrebuincioase, ca pe niste piese de mobilier invechite.
O alta prejudecata in privinta multinationalelor, a corporatiilor este ca nu se intra pe pile. O, fericita naivitate! Exista o practica cu traditie indelungata, aceea de a nu intra pe o asemenea plantatie moderna decat cu si prin recomandarile membrilor ei si chiar se incurajeaza aducerea membrilor familiilor celor care deja lucreaza acolo. In felul asta, ideea ca familia=serviciul si totul=compania se transforma intr-o certitudine indubitabila pentru sarmanul corporatist.
Cum singur spuneti, “prosperitatea materiala” ii indeamna pe multi sa accepte sa-si vanda lumina zilei noilor stapani de oameni. Dar, va pun o intrebare din toata inima: credeti ca merita? Merita, a meritat vreodata acest targ? Merita sa-ti vinzi sufletul pentru bogatiile acestei lumi? Caci aceeasi Biblie din care citati ne pune intrebarea pe care v-o adresez si eu: ce foloseste omului sa cucereasca lumea daca si-a pierdut sufletul?
A(mic),
Numai noi stim cat de mare este acest A si cat de profunda este amicitia noastra in pofida turbulentelor care se produc mai intotdeauna atunci cand personalitati puternice se intalnesc.
Multumiri calde pentru amintirea acelui colt minunat de natura pe care cu atata generozitate il impartasiti prietenilor si in care – o, fericitilor! – v-ati facut salas. Cine poate uita cerul de deasupra acelui loc si oamenii ce-l sfintesc?
@Andrei Murgu,
Dati-ne si noua adresa blogului dvs. Multumiri!
Blestemul cade asupra lui Adam, nu?
Adam și nu Avram, desigur. Îmi cer scuze (și pentru confuzia legată de nume).
Blogul este http://www.andreimurgu.wordpress.com.
Aceeasi amicitie. Primavara limpezeste apele si alunga umbrele uratului din lume; sa revenim la ceea ce am fost.
Ma bucur enorm ca am desoperit blogul dvs. Postarea aceasta….parca a fost scrisa cu mana mea.
si eu urasc iesitul in parcurile noastre supraaglomerate din aceleasi motive. o plimbare in parc se transforma intr-un maraton, intr-un stres suplimentar din care nu castiga nimeni.
cu greu gasesti un coltisor linstit in care sa-ti ingropi campul vizual…ultima data cand am gasit eu unul, a aparut un individ aparent om normal, care s-a asezat la cativa metri de mine, si s-a masturbat in voie. frumoasa priveliste , n-am ce zice!
o solutie ar fi sa iesim din Bucuresti in weekend ( NU, nu pe Valea Prahovei, mai sunt si alte locuri frumoase prin imprejurimi), dar, vedeti dv, nu toata lumea are masina si atatia bani de cazare si mancare pe la pensiuni.
in fine…sper ca n-am plictisit pe nimeni cu acest comment.
Si eu am scris ceva similar in trecut, dar l-am ingropat intr-un loc ascuns nu cumva sa incapa pe blog. Am minorul noroc de a avea un parc foarte mare in oras, cu destule alei laturalnice mai putin vizitate. Dar nu pot sa nu trec pe langa vreun bebe pentru placerea masochista de a-l auzi urland, plangand, tras de hamul ala nenorocit ca un vitel.