„După Isus Hristos”, cartea lui Vassilis Alexakis, apărută la editura Trei în anul 2008, în traducerea lui Doru Mareş, este un roman care a obţinut, după cum putem afla de pe supracoperta cărţii, Marele Premiu al Academiei Franceze în anul 2007.
Scriitorul grec în vârstă de 66 de ani trăieşte la Paris dar păstrează legăturile cu ţara mamă printr-o locuinţă pe o insulă a Eladei, insulă pe care o regăsim şi în cartea la care ne referim.
Subiectul cărţii este încercarea unui tânăr student la Istorie (?) de a lămuri odată pentru totdeauna „ce este cu Athosul”, muntele sacru al ortodoxiei greceşti. Iniţiativa nu îi aparţine şi nu provine din căutările sale intelectuale, ci este sarcina pe care i-o încredinţează gazda sa – octogenară, oarbă şi faţă de care tânărul personaj resimte o afecţiune cvasi-filială, transferul prerogativelor materne asupra acesteia explicându-se printr-o relaţie nu tocmai fericită cu mama biologică, femeie dintr-o bucată, lipsită de rafinamente intelectuale, credincioasă până la habotnicie. Nu e deloc clar de ce bătrâna gazdă, Nausicaa Nikolaidis – moştenitoare a unei impresionante averi – îi încredinţează tânărului student această misiune. Mai întâi pentru că nu se ştie ce urmăreşte cu aflarea „adevărului” despre Athos: vrea să-şi lase averea prin testament unei mănăstiri de acolo, şi de aceea vrea să ştie dacă face chiar cel mai bun „plasament”, sau vrea să-şi regăsească la sfârşitul vieţii fratele, Dimitris, călugărit în tinereţe şi retras la Athos, de care nu mai ştie nimic de zeci de ani. Autorul nu este prea sigur ce motiv să găsească, aşa că pendulează între unul şi celălalt, lăsând cititorul – confuz – să decidă singur. Apoi, nu este clar de ce îl alege pe tânărul student să o facă pe-a hiero-detectivul, ţinând cont de lipsa sa de experienţă, lipsă care îl face să fie uimit de cea mai banală anecdotică filosofică pe care autorul vrea să ne facă să o considerăm drept obiectul de studiu al cursului de filosofie.
Lipsa de experienţă îşi spune imediat cuvântul de îndată ce tânărul – deşi aflat în sesiune (o sesiune cel puţin bizară dacă ne gândim că e fomată dintr-un singur examen, la filosofie presocratică[1]) – se apucă de cercetat. Îşi cumpără câteva cărţi pe această tema de la prima librărie care îi iese în cale pentru a justifica avansul de 500 euro pe care Nausicaa, gazda lui, i-l înmânase. Apoi sursele de informare sunt care mai de care mai neconvenţionale: un şofer de taxi, librăreasa, cârciumarul, mama, tatăl, un prieten de studenţie, tatăl acestuia, patronul unei cofetării pentru care lucrează şi mama protagonistului, vindecat la Athos de dependenţa de droguri, menajera din casa în care locuieşte, Yanna, studenta la teologie, cu care are o relaţie de o noapte printre icoane bizantine. După ce parcurge o bibliografie extrem de subţire, în care regăsim o cărţulie de poeme a unui poet peruvian convertit la ortodoxia athonită sub numele de Simeon, tânărul student este definitiv câştigat de alcătuirea unei doxografii pe această temă – ceva între sondajul de opinii şi sondarea de păreri personale – aflată însă cu totul la voia întâmplării: cei ale căror gânduri, experienţe sau simple interjecţii le consemnează nu sunt decât „diverşii” – nu prea mulţi – pe care viaţa i-i scoate înainte, într-o devălmăşie completă. Dându-şi seama că nu poate scrie un studiu ştiinţific se apucă să redacteze „caiete” literare încercând să compenseze lipsa de documentaţie printr-un prezumtiv talent creator.
Rezultatul acestei noi maniere de abordare a subiectului este însă la fel de incert. Povestea Athosului devine un fel de sare presărată peste bucatele literare, altfel destul de fade, care ne tot sunt împinse, una după alta, în faţă. Întâmplări banale, reflecţii mai curând sforăitoare, aforisme de o naivitate care te face cel mult să zâmbeşti sunt salvate, speră autorul – şi mai rău e că această speranţă se simte – de umbra pe care o aruncă dintr-o depărtare majestuoasă şi cvasi-inaccesibilă Athosul.
Deşi se vrea o carte îndrăzneaţă, ideile temerare – precum aceea că pentru a supravieţui, ortodoxia a încheiat pacte deseori necurate cu puternicii zilei sau că mănăstirile sunt sau au fost atinse într-un grad înalt de homosexualitate, ori vagile porniri ateiste ori anticreştine – sunt edulcorate de accese poetico-mistice, de citate generoase din sfinţii athoniţi, de melancolizări călduţe pe tema credinţei şi a copilăriei într-un loc „prea-sfânt”, aşa cum este insula Tinos.
Personalitatea naratorului este revendicată, contradictoriu, de personalitatea mamei şi a tatălui: mama – icoană a ortodoxiei tradiţionale, habotnice, complet opacă la alte adevăruri în afara adevărurilor de credinţă, tatăl – mai degrabă demn urmaş al vechilor greci, sceptic, raţional, iubitor de antichităţi, antichitate şi filosofie presocratică. Această personalitate dihotomică este proiectată asupra întregii lumi greceşti care, ni se spune, e întemeiată pe o dispută permanentă între cele două rădăcini ale Greciei. De departe, aceasta este şi ideea cea mai interesantă a romanului, din păcate însă prea puţin exploatată, autorul mulţumindu-se să vadă în cele din urmă doar „o ruptură incredibilă între cultura Greciei clasice (…) şi epoca brutală a creştinismului”.
Abia ultimele patruzeci de pagini ale cărţii ne descriu experienţa pe care personajul o face la Athos. Venită prea târziu, după inutile tatonări de la distanţă a terenului, această parte nu este nici pe departe o împlinire cât o răsuflare a „energiei” acumulate până la acest moment. Descrieri mediocre, scoase parcă dintr-un ghid turistic, presărate cu metafore bombastice încearcă să creeze, şcolăreşte, cadrul natural al desfăşurării evenimentelor. Ca să redea contrastul dintre „prejudecata” cu care este privit îndeobşte Muntele Sfânt şi „adevărul” descoperit pe teren scriitorul nu ezită să elimine liniştea, pacea şi atmosfera de reculegere pe care cititorul s-ar aştepta să le întâlnească odată cu primii paşi ai personajului în favoarea unui mediu belicos, încărcat, în care luptele cu pietre între diverse facţiuni monahale lasă în urmă sânge, ferestre şi capete sparte. O violentă contrazicere a misterului athonit demnă mai degrabă de cursuri de creative writing decât de un scriitor aflat – şi poate chiar trecut de – vârsta maturităţii literare.
Intenţionat sau involuntar, finalul cărţii pare un mixaj de literatură a absurdului şi roman poliţist. Fratele gazdei este în cele din urmă şi nu prea greu găsit într-o colibă sordidă şi, deşi aflat pe patul de moarte, abia mai ţinându-şi ochii deschişi, este pus să vorbească la un telefon mobil cu sora sa şi… să-i cânte un cântecel din tinereţe. Un călugăr nebun face semne cu steagul bizantin avioanelor ce trec deasupra muntelui sfânt, poetul călugăr peruvian, pe nume Simeon, apare şi el, iar eroul nostru iese din Athos sub focurile de armă ale unui călugăr căruia – după ce-l surprinde topind vestigii antice din aur pentru a înfrumuseţa icoanele ortodoxe – îi smulge un asemenea vestigiu – toate vin una după alta, într-un ritm accelerat, neverosimil, ce vrea să compenseze tempoul extrem de tărăgănat al restului cărţii. Surprinderea flagrantului delict de distrugere de antichităţi vrea să rezolve două „mistere”: primul – unde anume au dispărut antichităţile de pe Athos, şi al doilea – cum a reuşit creştinismul să distrugă, să îngroape şi să transforme cu mult mai valoroasa antichitate politeistă. La toate acestea se adaugă un fel de viziuni pe care la răstimpuri le suferă protagonistul – nu ştii prea bine dacă sunt patologice sau religioase.
Apoteotic oedipian, romanul se încheie cu o regăsire fantastică a Nausicăi – gazda octogenară ce l-a trimis în misiune pe acest James Bond al filosofiei – în trecutul tinereţii şi frumuseţii sale, trecut în care naratorul revine, la fel de tânăr şi totuşi cu experienţa, tocmai relatată, a viitorului. Nausicaa, substitutul mamei autorului, este în sfârşit îmbrăţişată şi sărutată, după ce în mai multe rânduri asistasem la mărturii – mai mult sau mai puţin directe – ale fascinaţiei, dacă nu chiar ale atracţiei, pe care bătrâna doamnă o exercită de la începutul acţiunii romanului asupra tânărului student.
Nu pot lăsa neformulată întrebarea care de fapt m-a şi făcut să scriu această recenzie: care a fost motivaţia Academiei Franceze pentru acordarea marelui premiu unei cărţi cu evidente lipsuri artistice şi cu un fond ideatic extrem de subţire. Construcţia aiuritoare, grandilocvenţa, poza personajului principal de gânditor profund şi bântuit de demonii lăuntrici (care aduc mai curând a măşti de Halloween), franjurii cu care ţine să-şi înveşmânteze fiecare gest şi idee nu îndreptăţesc luarea în considerare a acestei opere ca pe una serioasă. Sunt tentat să cred că în adoptarea acestei decizii a cântărit cu mult mai mult atacul faţă de creştinismul ortodox, explicita preferinţă politică pentru stânga a autorului şi ridiculizarea tradiţiei creştine, tradiţie care, evident, nu poate fi „corectă politic” (vezi acerba critică adusă interdicţiei femeilor de a păşi pe Athos). A exalta filonul antic al Greciei în defavoarea celui creştin înseamnă a vedea cât se poate de simplu şi simplist lucrurile. Alexakis vrea să ne facă să credem că „o ruptură teribilă” a separat, precum o mişcare tectonică, cele două Grecii, iar prima – Atlantindă a raţiunii, toleranţei religioase (şi faţă de femei), libertăţii – scufundată de veacuri în uitare poate fi făcută să emeargă din nou, împingând-o pe cealaltă în adâncuri. Dacă pretinsul filosof din cartea lui Alexakis ar fi citit măcar o carte de filosofie, ar fi învăţat să nu mai creadă niciodată în rupturi.
[1] „Semestrul acesta nu am de fecventat decât un singur curs, cel despre filosofia presocratică.”, p. 10
Completat sub: Recenzii | Tagged: dupa isus hristos, editura trei, grecia, ortodoxia ca doxografie, ortodoxie, recenzie, vassilis alexakis
