„Zi mersi!” Sau despre conştiinţa vinovată la români

 

Există un pesimism românesc, un soi de ursuzenie fără leac, o mohorâre structurală, o umoare neagră etnică. Posomoreala, acreala, dezgustul, plictiseala de toate şi de tot, văicăreala se îmbină, se împletesc şi se contopesc cu luarea peste picior, băşcălia, punerea gratuită sub semnul întrebării a orice şi a oricui. Mediul românesc este un mediu acid care dizolvă totul, macerează, face să coclească.

Aici ipostaza conştiinţei încărcate, vinovate despre care vorbea Nietzsche este singura formă de conştiinţă pe care părinţii, şcoala, societatea o acceptă, o încurajează să existe şi să se dezvolte. Ei i se adresează, cu ea se lucrează, ea este nucleul în jurul căruia se organizează eul. Cei dintâi paşi ai copilului sunt imediat corectaţi dacă sunt prea siguri, prea cutezători, prea îndrăzneţi. Mersul trebuie să fie şovăitor, precaut, cu paşi adăugaţi. După cum la chinezi idealul de frumuseţe feminină impunea ca picioarele fetiţelor să fie strânse în încălţări cât mai strâmte pentru a le împiedica să se dezvolte normal, aşa la noi se pun piedici mersului firesc dintr-o valorizare tradiţională a poticnirii. Într-un caz rezultatul obţinut era o hidoasă stâlcire a membrelor inferioare care ascunse în pantofiori minusculi atingeau aparent şi contra naturii scopul propus, în celălalt rezultatul este un înfiorător complex de inferioritate şi o autoculpabilizare maladivă care sunt îmbrăcate în „frumosul” port tradiţional românesc al cuminţeniei, al timidităţii, al „respectului”, al sfioşeniei, al ruşinii. În acest context frica este, cum altfel, un sentiment pozitiv. Găsim în România o întreagă pedagogie a fricii, iar educarea fricii se întinde de la cele mai timpurii vârste până la cele mai înaintate. Este o formare continuă, o perfecţionare pe tot parcursul vieţii, cu specializări, direcţii, cursuri, module şi stagii luxuriant ramificate. Competenţa astfel obţinută – niciodată completă – este frica nedefinită, frica totală şi indicibilă, frica nespecificată, frica fără obiect, frica permanentă.

În prima jumătate a veacului trecut Martin Heidegger făcea o distincţie importantă între frică (Furcht) şi teamă (Angst). Frica are, spunea filosoful german, tot timpul o direcţie şi un motiv al ei, un obiect, spre deosebire de teamă care e nedefinită şi fără obiect. Atunci când mi-e frică, mi-e frică de ceva anume, de un câine sau de un necunoscut care se apropie în întuneric, dar atunci când mă tem – nu mă tem propriu zis de nimic sau mai precis mă tem de nimic. Frica este determinată, teama este nedeterminată. Frica este „fizică”, teama este metafizică. Frica este reacţia Vieţii în faţa Morţii, teama este reacţia Fiinţei în faţa Nimicului.

Frica aceasta românească împrumută însă, oricât de paradoxal ar suna, în acelaşi timp din culoarea vie a primejdiei şi din nuanţa insesizabilă a anxietăţii. Fiind învăţat să-mi fie frică de tot şi toate sfârşesc în a nu mai şti de ce şi pentru ce mi-e frică. Fiind un Proteu al românilor, îmbrăcând orice formă şi primind orice conţinut, acest tip de frică şterge graniţele dintre moarte şi nimic, dintre viaţă şi fiinţă, dintre definit şi indeterminat. Înveţi să-ţi fie frică de răceală, de gripă, de boală în general, de moarte, dar în egală măsură de lege, de autoritate, de stat. Ţi-e frică să nu-ţi pierzi locul de muncă şi să nu te prade hoţii. Ţi-e frică de şefi, de felul în care eşti privit, de antipatii şi de simpatii, de întâlniri neaşteptate, de cele văzute şi de cele nevăzute. Ţi-e frică de Dumnezeu şi de diavol, de bine şi de rău. Ţi-e frică să nu faci ceva greşit, să nu spui ceva nelalocul lui, să nu scrii vreo prostie. Ţi-e frică de propriile succese, de înavuţire, dar şi de eşecuri şi de sărăcie. Ţi-e frică de concurenţă, dar şi de invidiile celor pe care i-ai putea frustra prin urcarea pe podium. Ţi-e frică de dictatură, dar şi de democraţie, de opresiune ca şi de libertate. Ţi-e frică în cele din urmă de tine însuţi şi de cei apropiaţi. Ţi-e frică de străini şi de rude, de propriii părinţi ca şi de propriii copii. Nu e deloc întâmplător că în limba română nu există nici o diferenţă între „frică” şi „teamă”. Poţi spune la fel de bine că ţi-e frică să nu te muşte acel câine şi că ţi-e teamă ca acel câine o să te muşte. Între frica de necunoscut şi teama de necunoscut nu există de asemenea nici o diferenţă. Nici între frica şi teama de Dumnezeu. Iar termeni precum angoasă sau anxietate au rămas încă neintegraţi în limba naturală, forjaţi cum au fost după alţii proveniţi din alte limbi şi alte sensibilităţi. Motivele fricii sunt ubicue şi imprevizibile şi de aceea frica însăşi rămâne totală şi indeterminată.

 Cum ar putea fi altfel când de la primii paşi eşti învăţat că poţi cădea, când primele elanuri sunt învelite şi învăluite în păturile groase ale posomorelii şi indispoziţiei celor din jur, când entuziasmul e privit cu un zâmbet batjocoritor, iar proiectele sunt întâmpinate cu avertismente? Cum ar putea fi altfel în ţara ofului şi vaiului, în ţara în care nimeni nu e în stare să se bucure nici de el însuşi, nici de copiii săi, în ţara în care rictusurile şi grimasele sunt de o varietate extremă, în ţara în care felicitările sunt adresate – atunci când sunt adresate – din vârful buzelor, plescăit, scurt şi cu acreală, iar reproşurile şi invectivele îţi sunt aduse clar şi răspicat, cu toată gura şi sunt repetate până la exces, atunci când nu sunt strigate de crainic în bătaia tobei. Cum să se întâmple altfel în ţara în care părinţii îşi ofensează copiii, îi învinovăţesc continuu, îi descurajează, îi fac să se simtă mici, foarte mici, mai mici decât picioarele chinezoaicelor din trecut, mici în raport cu o înţelepciune absconsă ale cărei singure semne sunt întoarcerea fundului şi sintagma oraculară „nu e bine”. Copilul trebuie să ştie de frică – e o vorbă din popor – de frică pur şi simplu, nu se ştie de ce şi pentru ce, copilul care ştie de frică este mai bun decât acela care nu ştie de frică. Copilul îndrăzneţ este mai rău decât acela „ruşinos ca o fată mare”. Copilul excepţional moare mai repede decât cel normal. Copilul nu trebuie să facă ce vrea el, copilul trebuie să facă ce i se spune. Toate astea se întipăresc adânc în mintea şi în sufletul viitorului adult care ştie că oricând poate să greşească şi de aceea nu va face mai nimic din teama sau frica de a nu greşi. Aşa sunt crescuţi copiii şi nu doar că sunt crescuţi, dar modul de raportare al părinţilor rămâne neschimbat chiar şi atunci când progenitura este ea însăţi progenitoare. Părinţii sunt incapabili să treacă de la statutul de părinţi de copii la părinţi de fii şi fiice.

 Rolul părinţilor va fi jucat mai târziu de societate, de instituţiile statului, de autorităţi. Când te prezinţi în faţa unui ghişeu, în faţa unui medic, în faţa unui şef, în faţa unei instanţe te simţi brusc, inexplicabil şi inevitabil, vinovat. Nu ştii de ce şi pentru ce dar te simţi vinovat când ceri o adeverinţă sau când aştepţi o diplomă, când aştepţi să ţi se facă dreptate sau ca un medic să te facă bine. Şi cum sentimentul de vinovăţie, de neajutorare, de dependenţă creşte odată cu aşteptarea pe care eşti cu orice ocazie pus să o suporţi, efectul este garantat: cu cât mai mult eşti pus să aştepţi, cu atât infantilizarea îşi atinge mai mult scopul, cu atât simţi că nu meriţi ceea ce aştepţi, cu atât mai mic te faci.

Un Joseph K. român nu ar încerca nici o clipă să-şi dovedească inocenţa, el s-ar simţi din primele ore ale conştiinţe de sine vinovat. Să ne mai mirăm că un Cioran s-a simţit întreaga viaţă un Raskolnikov care nu a comis nici o crimă?

 P.S. De multe ori aici, în România am avut sentimentul că exist ilicit, că însăşi existenţa mea este un act de corupţie. Am avut tot timpul senzaţia că despre mine se pot afla lucruri terifiante, că oricând pot fi dat în gât cu ceva, că secretele unui dosărel pândesc – neştiute doar câtă vreme eu însumi rămân neştiut, „în banca mea” – din umbra unui trecut ruşinos. Indiferent de cât de mizerabile au fost condiţiile de trai, trebuia să zic „mersi”. „Zi mersi!” asta îmi răsuna în urechi oricând voiam să mă plâng de salariu, de spitale, de lipsa de respect a celor din jur, de sărăcie. Zi mersi că ai şi cât ai, zi mersi că ai unde lucra (alţii nu au), zi mersi că ai beneficiat de tratament medical, zi mersi că trăieşti şi că ai ce mânca. Altfel spus: zi mersi şi pentru atât. De fapt nu meriţi nici asta, ai putea – pe drept cuvânt – primi şi mai puţin decât atât, trebuie să fii recunoscător oricât de puţin ţi s-ar da şi oricât de mizerabil ai trăi. Pentru că nu meriţi nimic. Sau dacă meriţi ceva, atunci meriţi o pedeapsă, o săpuneală, un duş rece, un reproş, o tragere de urechi, un şut în fund. Zi mersi că n-o păţeşti! Zi mersi că n-o mierleşti!