Emigrarea în ţară

Tocmai am ieşit din jacuzzi. Mi-am îmbrăcat halatul, mi-am turnat un suc natural de portocale cu ceva cuburi de gheaţă şi am ieşit în curtea din spate unde m-am lungit leneş în balansoar. Lângă mine , pe o măsuţă, stă laptopul pe care încă nu-l iau. Prefer să-mi las privirea legănată de dulcea curgere a albilor nori de vară pe imensa mare albastră a cerului. Sorb din suc şi privesc cerul. O adiere mângâietoare mă adânceşte în contemplare. Întorc privirea într-o parte şi îmi admir vila cum se înalţă cu şirul ei de ferestre, cu cei peste 200 de metri de spaţiu locuibil, în care doar livingul are atâta spaţiu cât un apartament cu trei camere din Bucureşti. Într-un sfârşit mâna îmi alunecă, iau laptopul şi scriu aceste cuvinte.
Credeţi că e un vis? Credeţi că e unul din acele vise de compensaţie, produs de îmbinarea dintre o noapte îmbâcsită dintr-un apartament tip cuşcă dintr-un Bucureşti sufocat de praf, duhoare, căldură şi sufletul obosit al unui mic nevoiaş sortit să găsească noaptea un surogat de satisfacţie în iluzii onirice pentru a putea îndura mizeria vieţii lui diurne? Nu, nicidecum. Este adevărul adevărat, adevărul gol-goluţ.
Căci da, m-am mutat din Bucureşti. M-am mutat într-un oraş de provincie, la 100 de km de locul unde concentraţia de jeg pe cap de locuitor modifică şi reduce din ce în ce mai mult masa cerebrală a populaţiei. M-am mutat având în faţă următoarea alternativă: un apartament cu trei sau patru camere în Rahova sau în una din zonele cu tradiţie mahalagească din Bucureşti sau, la acelaşi preţ, o vilă într-un oraş de provincie. Aveam de ales între un peisaj blocuriu populat sonor şi vizual cu claxoane, urlete şi figuri de buldogi bipezi cu două perechi de testicule şi un oraş în care casele au încă o pondere cu mult mai mare decât a blocurilor, în care oamenii sunt oameni – aşezaţi, liniştiţi, amabili, prietenoşi.
Cititorul acestor rânduri se va întreba dacă nu era o mai bună alegere una din vilele construite în mărginimea Bucureştiului, în Pantelimon, Bragadiru, Tunari. Am fost, am vazut. Cine nu a fost să se ducă. Pe un bărăgan încins de soare se întinde ceea ce în alte vremuri s-ar fi numit ghetou. Aşa numitele vile, pipernicite, colorate generos ţigăneşte, strânse una în alta, cu un minuscul spaţiu de intrare botezat „curte”, cu alei neasfaltate, cu sonde de înaltă tensiune plantate ca singură vegetaţie posibilă în acea pustă. O tarla în toate sensurile cuvântului, o tarla oficială – căci în cărţile de identitate ale locuitorilor apar în locul străzii şi numărului casei „tarla” şi „lot”. Pe una din uliţele ce separau rândurile de trabanturi arhitectonice am văzut, pe un soare nimicitor, o bunică ce îşi plimba în braţe nepoţelul fraged, văitându-se că nu există un parc în care să se plimbe.
Mă întreb ce îi face pe atâţia români să aleagă să trăiască în Bucureşti. Mulţi sunt cei care zic că banii i-ar atrage pe milioanele de români să trăiască în capitală. Banii? Majoritatea covârşitoare a bucureştenilor realizează aceleaşi venituri care sunt realizate de semenii lor în ţară. Dimpotrivă, de cheltuit se cheltuie cu mult mai mult decât în provincie. O simplă comparaţie spune enorm de mult. În plus viaţa e cu mult mai greu de dus în Bucureştie – de la poluare la trafic, de la nesimţirea şi îndrăcirea oamenilor la slabele posibilităţi de a-ţi procura alimente ok. O piaţă în provincie pare desprinsă din poveştile bunicilor. Străinii ar înnebuni să vadă atâtea produse eco la preţuri de nimic. O piaţă cu ţărani adevăraţi în loc de ţigani speculanţi, o piaţă unde în stabilirea preţului este evaluată corect nu doar munca depusă de producător ci şi munca depusă de cumpărător pentru banii pe care urmează să-i dea. Cred că mai curând o atracţie către moarte şi morbid îi face pe atâtia români să trăiască în Bucureşti.
Să va mai spun că oraşul în care locuiesc este înconjurat de munţi, că ieşirea din oraş se realizează în maxim 15 minute, că nu îţi ia mai mult de jumătate de oră pentru a ajunge într-o zonă împădurită. Să vă mai spun că o plimbare în centrul oraşului în timpul săptămânii, la ore de vârf, este cu mult mai liniştită decât o plimbare duminicala în Herăstrău.
Vă propun să fiţi deştepţi. Vă propun să nu mai emigraţi din ţară, ci să emigraţi în ţară. Vă propun să nu mai confundaţi România cu Bucureştiul – acest megahârdău care colectează scursurile din toată ţara. Vă propun să vă schimbaţi maşina pe una mai puternică şi, dacă serviciul din Bucureşti vă obligă la o prezenţă zilnică, vă puteţi alege locuinţa pe o rază de 100 de km, dat fiind că un drum până la Bucureşti înseamnă mai puţin de o oră. Vă propun să fugiţi din cel mai urât oraş din lume, a cărui denumire evocă sarcastic bucuria pentru a face şi mai evidentă fabuloasa lui hidoşenie. Vă propun să nu înnebuniţi, să nu ajungeţi să vorbiţi singuri pe străzile capitalei stresului. Căci multă dejecţie va mai curge pe Dâmboviţa până ce acest infernal Bucureşti se va normaliza sau va dispărea cu totul.