SCANDALUL “SPIRU HARET” SAU AGONIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DE STAT

Sunt lector universitar doctor la Universitatea „Spiru Haret”.

Ei bine, ce vă aşteptaţi acum, dragi cititori? Vă aşteptaţi, sunt sigur, să am o poziţie favorabilă Universităţii la care lucrez, care mă plăteşte cu un salariu cu mult mai mare decât m-ar plăti o universitate de stat. Vă aşteptaţi să îmi laud colegii, studenţii, să laud conducerea instituţiei, să vă spun că tot ce se întâmplă e o făcătură, o încercare mizerabilă a statului de a desfiinţa o prestigioasă şi de succes instituţie de învăţământ particulară. Nu-i aşa? Şi nu-i aşa că dacă aş face acest lucru, nu m-ar crede nimeni? Nu-i aşa că poziţia mea ar fi ridicolă, că punctul meu de vedere ar fi considerat interesat, părtinitor, dacă nu de-a dreptul oportunist? M-ar crede cineva dacă eu, din interior, v-aş spune că totul este minunat, foarte bine pus la punct, că avem sedii moderne, dotări occidentale, cadre didactice foarte bine pregătite, evaluari cât se poate de obiective, dat fiind că vechea problemă a subiectivismului profesorului corector este din start îndepărtată prin testările pe calculator? Dacă v-aş spune că învăţământul online nu este invenţia oneroasă a domnului Bondrea ci o formă modernă de învăţământ, aplicată de mult timp în universităţi de prestigiu din lume, ca şi evaluarea pe calculator? Dacă v-aş spune că legea învăţământului, aşa cum a fost concepută, permite învăţământul la distanţă, exact în forma în care a fost „speculată” de domnul Bondrea, şi că nu e vina nimănui că celelalte universităţi nu au avut banii, inspiraţia sau dorinţa să investească în centre teritoriale şi astfel să atragă un număr foarte mare de studenţi la acest tip de învăţământ? Dacă v-aş mai spune că furia de pit-bull cu care statul atacă această universitate seamănă mai degrabă cu intenţionalitatea unui prădător flâmând decât cu nobilele intenţii ale unui reformator al învăţământului? Dacă v-aş spune toate acestea, m-ar crede cineva? Evident că nu m-ar crede nimeni.

Cum se face atunci că sunt crezuţi toţi aceia care spun contrariul, angajaţi ai statului, ai universităţilor concurente, cei care sunt otrăviţi de o ură personală – au mărturisit-o deseori – faţă de rectorul şi preşedintele USH, Aurelian Bondrea, cei care nutresc resentimente şi antipatii puternice faţă de anumiţi profesori de la Spiru Haret? Cum se face că nimeni nu se întreabă cât de obiective, imparţiale, dezinteresate sunt injuriile, ofensele şi apelurile unor oameni sau grupări care sunt sau duşmani de moarte ai domnului Bondrea sau angajaţi ai statului ori ai universităţilor concurente sau prieteni ai celor numiţi mai sus? Cum se face că pe nimeni nu miră cum de nu se abţin, din bun simţ sau măcar din simţul ridicolului, aceia pe care un evident conflict de interese îi face să fie incompatibili cu exprimarea unui punct de vedere neutru, obiectiv, ori cu bunele intenţii? Cum se face că nimeni nu observă discreţia pe care angajaţii USH au manifestat-o faţă de scandalul în care instituţia la care lucrează a fost târâtă şi terfelită? Cum se face că nimeni nu sesizează extrema asemănare dintre scrisorile de susţinere a ministrei educaţiei şi scrisorile de felicitare adresate conducerii partidului comunist sau cu mesajele de indignare în faţa elementelor destabilizatoare ticluite de „oamenii de bine” la începutul anilor ’90?

 Explicaţia e cât se poate de simplă. Orice v-aş spune eu sau oricare alt angajat la Spiru Haret este necredibil pentru că vine din interiorul unei instituţii private în vreme ce de partea cealaltă se află statul sau filosofii oficiali ai statului. Or e adânc înrădăcinată în mentalitatea românilor ideea că statul „e cu noi”, în vreme ce privaţii „ne fură ţara”. Înainte nu ne vindeam ţara, acum, vezi doamne, nu ne vindem învăţământul. Golanii din Piaţa Universităţii erau „plătiţi”, golanii de acum „fac diplome pe bani” sau bani pe diplome. Profesorii de la Spiru Haret predau acolo doar pentru bani. Universitatea „Spiru Haret” este o afacere „pur lucrativă”. Vă sună cunoscut refrenul? Este acelaşi refren pe care l-am auzit cel puţin un deceniu, începând cu momentul în care România a început să stea sub semnul privatizării. Duşmanii ţării erau aceia care „făceau bani” din iniţiativa privată. Nimeni nu era mai lipsit de credibilitate decât un patron, nimeni nu era mai declasat decât un întreprinzător. De partea cealaltă era statul cu ale sale întreprinderi mamut falimentare, cu datorii imense, întreţinute artificial din bugetul de stat, statul care oferea locuri de muncă „sigure”, chiar dacă mizerabil plătite şi mizerabile ele însele. Cu toate acestea, în cele din urmă privatizarea a învins, iniţiativa privată a avut câştig de cauză. Românii au început să nu mai fie atât de terorizaţi, au uitat de demonizarea patronilor şi au constatat că o duc mai bine la privaţi decât la stat, că locurile de muncă le sunt tot atât de sigure şi oricum cu mult mai agreabile decât cele pe care le oferea statul. De la fabrici şi uzine până la bănci, de la telecomunicaţii până la hoteluri – totul devenea „privat” şi nu doar că nimic rău nu era în asta, dar România începea să prospere.

 La ceva totuşi nu a vrut cu nici un chip statul să renunţe, anume la învăţământ. Orice i se putea lua, mai puţin învăţământul. Aici statul nu mai era dispus să facă nici o concesie. Învăţământul era jucăria lui preferată, instrumentul lui de control, până la urmă puterea lui. Lucrurile avansaseră însă, venise timpul iniţiativei private şi în domeniul învăţământului. Aşa se face că, neputând să interzică, statul a fost obligat să dea, mai mult în glumă, şi mai mereu sub semnul provizoratului, aprobarea de funcţionare unor universităţi particulare, sperând ca această glumă să nu fie niciodată luată prea în serios. Şi fiindcă statul nu e contemplativ, ci activ, nu doar a sperat: a impus ca studenţii acelor universităţi să susţină licenţa la universităţi de stat (adică la universităţi concurente), a impus ca programele să fie avizate şi aprobate de onor Ministerul Educaţiei, a impus un control permanent asupra acestor universităţi, a cerut ca el să acrediteze şi să reacrediteze (o dată la cinci ani!) toate specializările acelor facultăţi. La toate acestea s-a adăugat zvonistica de discreditare a învăţământului particular,  patronată tot de stat. Între timp universităţile de stat, la fel ca alatădată întreprinderile de stat, intrau în degringoladă totală păstrându-şi, paradoxal, „prestigiul”. Nu doar universităţile, ci învăţământul de stat în ansamblul său suferea de o boală greu vindecabilă. Bugetul, tot mai slăbit, pompa din ce în ce mai puţini bani către şcoli şi facultăţi, iar statul a fost nevoit să le încurajeze se autofinanţeze, să găsească mijloace proprii de supravieţuire. (În paranteză fie spus, ştie oare omul din afara sistemului de învăţământ că în şcolile de stat unul din criteriile importante din fişa de evaluare anuală a profesorilor este „atragerea de sponsorizări şi fonduri către şcoală”?) O găselniţă incredibilă se făcea tot mai des auzită: autonomia şi descentralizarea învăţământului, care, corect citită, înseamnă: învăţământul rămâne patronat de stat, dar fără bani de la stat. Învăţământul este de stat, dar modul de finanţare „privat”. Învăţământul se privatiza rămânând de stat. Această situaţie, demnă mai curând de literatura absurdului, a determinat ca universităţile de stat să intre în concurenţă directă cu universităţile particulare şi aşa, cum am spus, urgisite suficient de stat. Locurile cu taxă la universităţile de stat au proliferat, depăşind cu mult locurile bugetate, în aşa fel încât acestea au devenit adevărate universităţi particulare de stat. Doctoratele au început să fie şi ele „taxate”, pe bani grei încă, un doctorat la sociologie, spre exemplu, ajungând la fabuloasa sumă de 6000 RON anual. Nici vorbă că acest învăţământ amfibian este unul de succes. El continuă să se prăbuşească, e în pragul falimentului, universităţile de stat arată jalnic, cu foarte puţine excepţii. Cine intră în Universitatea din Bucureşti sau chiar acela care se mulţumeşte să o vadă pe dinafară se poate întreba de ce nu există nici o bulină roşie de risc seismic. Nu mai spun nimic despre interiorul învechit, prăfuit, murdar, urât mirositor, cu nişte cordioare sinistre care l-ar fi înspăimântat până şi pe Bacovia.

Ei bine, în tot acest context, cu un învăţământ de stat falimentar şi cu timide iniţiative particulare universitare, o Universitate particulară a luat „gluma” în serios şi ani de-a rândul şi-a construit imaginea, a investit în sedii, a profitat de cele mai mici posibilităţi permise de legea învăţământului. O universitate particulară a reuşit să devină cea mai puternică universitate din ţară, cu cel mai mare număr de studenţi din ţară. Este vorba, o ştim deja cu toţii, de Universitatea „Spiru Haret”. Cum a fost posibil aşa ceva nimeni nu se întreabă, cum a putut să se dezvolte poate cea mai de succes iniţiativă privată din România ultimelor două decenii nimeni nu vorbeşte. Cum se poate ca această instituţie de învăţământ să aibă cele mai moderne şi mai occidentale sedii şi dotări, televiziuni educaţionale şi culturale, în condiţiile în care până şi televiziunea publică a devenit comercială, cea mai mare editură de carte universitară, nimeni nu-şi pune problema. Nimeni nu se mândreşte că asemenea iniţiative au fost posibile în ţara lui. În schimb, e clar că e vinovată din moment ce e „privată”. E limpede că „ne fură viitorul copiilor noştri”, cum am citit, siderat, într-una din indignările oamenilor de bine din ultima vreme. E de la sine înţeles că facerea de bani, chiar şi pusă în slujba educaţiei, este ceva rău dacă se realizează în domeniul privat. Parchetul şi organele statului trebuie să fie sesizate pentru că o asemenea îndrăzneală a fost posibilă în România în vreme ce învăţământul de stat se stinge încet dar sigur aşa cum, altădată, s-a stins economia de stat.

Cei care îşi imaginează că trăim agonia Universităţii „Spiru Haret” se înşeală profund. Nu USH îşi trăieşte agonia, nu învăţământul particular, ci tocmai învăţământul de stat. Furia cu care statul atacă iniţiativa privată în educaţie este o furie agonică, o furie de pit-bull muribund care încearcă, cu ultimele puteri, să ţină strâns ceea ce a înhăţat. Cele 15 puncte ale raportului doamnei ministru Andronescu nu sunt altceva decât încercări disperate de a repune sub control total universitatea „Spiru Haret” care a devenit simbolul învăţământului particular din România. Aşa că dacă unele universităţi particulare se bucură de ceea ce se întâmplă acum cu USH, bucuria lor este una iraţională, nebunească. În locul unei solidarizări a celorlalte universităţi particulare cu universitatea „Spiru Haret”, o tăcere vinovată şi o dementă satisfacţie plutesc în senatele acestora, laolaltă probabil cu teama că, dacă ar vorbi, pit-bull-ul educaţiei, cercetării şi inovaţiei ar sări la gâtul lor.