Nobel contra României

 Dezbaterea care animă societatea românească de la anunţarea acordării premiului Nobel pentru literatură scriitoarei Herta Müller este dacă aceasta este sau nu este o scriitoare româncă şi deci dacă putem considera acest premiu ca fiind şi al României.

Taberele s-au împărţit de îndată: unii spun că da, trebuie să ne bucurăm, este româncă, indiferent de nume, de originea ei şvăbească (a trăit mai bine de 30 de ani în România, a crescut, s-a format aici, ştie româneşte), alţii spun că nu, nu este româncă, dispreţuieşte românii, nu a scris în româneşte niciun rând, trăieşte de mulţi ani în Germania, are nume nemţesc, a fost propusă şi susţinută de Germania pentru câştigarea acestui premiu, ergo nu avem de ce ne mandri, premiul nu ne aparţine.

Polemica mi se pare sterilă, întrucât nu văd cum se exclud cele două variante. Eu afirm că, deşi scriitoarea nu este româncă, premiul Nobel revine României. Nobelul aparţine de astă dată mult mai puţin unui scriitor, cât unei ţări. Nobelul de anul acesta este confirmarea literară supremă, încununarea culturală a ceea ce altădată se numea „imaginea României în afara ţării”, a ceea ce se ştia de mult în Occident despre români şi despre România.

 Mi se pare de o ironie devastatoare faptul că după atâta aşteptare amară, după atâtea lamentaţii legate de cât de aproape au fost scriitorii români de obţinerea unui premiu Nobel, de cum am fost mereu frustraţi, furaţi, nedreptăţiţi, discriminaţi politic, Nobelul pentru literatură să fie decernat unui scriitor pentru meritul de a fi nemurit „imaginea României”, de a fi creat corespondentul literar al unei imagini arhetipale a României, existentă deja în mentalul colectiv occidental.

Îmi amintesc ce spaime teribile provoca în anii 90 „imaginea României”. O adevărată psihoză pusese stăpânire pe ţară, emanată de mai marii ei: cea mai gravă acuzaţie care ţi se putea aduce era că strici imaginea ţării, că aduci prejudicii imaginii ţării. Iată că de ce ţi-e frică nu scapi, imaginea dezastruoasă a ţării era deja puternic înfiptă în mintea Occidentului, şi după douăzeci de ani îşi găseşte cea mai înaltă confirmare literară prin premiul Academiei Suedeze.

Ei bine, care este acea imagine de care ne temeam cel mai tare, pe care refuzam să o vedem, asupra căreia ne gândeam că dacă închidem ochii îi vom împiedica şi pe ceilalţi să o vadă? Este imaginea pe care Herta Müller o arată lumii întregi, şi nouă înşine, cu claritate şi duritate: trecutul ruşinos, nazist şi comunist, poliţia politică, dictatura, Securitatea , Ceauşescu, persecutarea minorităţilor naţionale, distrugerea satelor, a comunităţilor, a familiei, a tradiţiei.

Mai este această imagine compusă din faptul că în România nu a existat nici o revoluţie autentică, că securiştii continuă să conducă ţara, că nomenclaturiştii vechiului regim şi urmaşii lor fac acum legea şi legile în România, că România este o ţară înapoiată din care este un adevărat noroc să pleci, că aici adevarul nu este deloc binevenit, că românii nu sunt liberi, că există cenzură şi altele de acest gen. Nu e aceasta „imaginea României” de care ne temeam cel mai tare? Ei bine, tocmai pentru că o redă strălucit în paginile sale, Herta Müller a câştigat premiul Nobel. Şi, cu toate că Muller nu este o scriitoare româncă (în primul rând pentru că nu scrie în româneşte), premiul Nobel revine în totalitate României, este consacrarea mondială a „imaginii” ţării în afara graniţelor sale.

Acum câţiva ani, aflat în străinătate, m-am întâlnit cu un norvegian ale cărui prime cuvinte, după ce a aflat că sunt român, au fost „Securitate” şi „Ceauşescu”. Atât ştia el despre România. Nici vorbă de Cioran sau de Ionescu, de Eliade sau de Brâncuşi. Lucrul s-a repetat în contexte diferite. Eram întrebat dacă maşinile sunt atacate pe străzi, dacă mafia ordonă politicienilor, iar când câte unul îşi amintea de Eliade ca de un român, mă întreba de trecutul său din România legionară. Acestea sunt doar câteva din datele pe care le au străinii despre noi, doar acelea pe care politeţea le permite să le dezvăluie în faţa unui român. Aşadar, prin Herta Müller, arhetipul mental al occidentalilor despre România îşi găseşte şi un arhetip literar. Conform zicalei româneşti „e mai bine să fii înjurat decât să nu vorbească nimeni despre tine”, inimile noastre – oricât de patridioate – tresaltă de bucurie în faţa unui Nobel care face trimitere la România precum un blestem la Necuratul.

P.S. Când vezi câtă inconştienţă în exaltare are „nobelizabilul” Mircea Cărtărescu, doar pentru că are impresia că în felul acesta cei de afară îşi vor arunca un ochi mai atent asupra literaturii române, a cărei supremă speranţă se consideră, îţi vine să vomiţi:

 „Sunt absolut fericit pentru premiul acordat azi Hertei Müller, o fiinta extraordinara si o mare scriitoare. Nu-mi vine sa cred ca ne cunoastem, ca am fost la cateva evenimente impreuna, ca am dat chiar interviuri impreuna, anul trecut, in Suedia. Premiul este in primul rand al ei, dar nu se poate sa nu ne gandim ce lumina va arunca el asupra literaturii romane. E un eveniment fericit, care-ar trebui sa ne faca foarte mandri de compatrioata noastra”.