GHEORGHE DINICĂ – ÎNCĂ UN ACTOR COMUNIST TRECUT ÎN NEFIINŢĂ

Gheorghe Dinică – un mare actor din pleiada actorilor comunişti -  a murit zilele trecute. Mass-media i-au adus, indiferent de apartenenţa mogulică, omagii îndurerate. S-a vorbit, s-au luat interviuri, s-a plâns în direct, s-au difuzat imagini din filmele în care a jucat Dinică.

Întrucât sunt şi eu adeptul imperativului „despre morţi numai de bine!”, n-aş fi scris niciodată acest text dacă aseară la Pro Cinema nu aş fi văzut difuzat integral un film în care juca şi Dinică, alături de Oana Pellea şi alţi „monştri sacri” ai ecranului românesc. Filmul cu pricina se intitulează Râdeţi ca-n viaţă, este regizat de Andrei Blaier, este turnat în 1984 şi este făcut după toate regulile artei cinematografice realist comuniste. Linkul la care gasiţi programul zilei de ieri în care figurează şi acest film este următorul: http://www.procinema.ro/filme/radeti-ca-n-viata/

 De multe ori m-am frecat la ochi nedumerit de motivaţia unor posturi precum B1TV sau Pro cinema de a difuza filme comuniste. Şi când spun filme comuniste nu vorbesc de acele filme realizate în perioada comunistă care totuşi prin valoarea lor rezistă timpului şi epocii în care au fost concepute. Vorbesc de filme comuniste în toată puterea cuvântului, cu tov. Ceauşescu pus pe pereţi, cu elanuri stahanoviste de muncă, cu şantiere şi ingineri geniali, apoteotici, precum Emil Hossu, cu tovarăşi providenţiali – şefi de şantier – precum Gheorghe Cozorici, cu tovarăşi timizi, dar curaţi la suflet şi dedicaţi cauzei socialiste precum Mircea Diaconu (acum actor profund, „nou” şi senator), cu Ştefan Iordache pe post de inginer agronom sau constructor, îngreunat de imensa povară a victoriei socialismului, cu Mircea Albulescu pe post de propagandist, Florin Zamfirescu pe post de ceferist. Şi alţii, şi alţii dintre care mulţi au continuat munca şi în afara scenei de teatru sau de film intrand cu toată dăruirea pe scena politicii active comuniste. O listă a acestora se găseşte aici: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/818849/Mari-actori-pe-scena-comunismului/ 

Radu Beligan, Alexandru Arşinel, George Mihăiţă, Dorel Vişan, Mircea Albulescu pe care îi ţinem cu toţii la mare cinste astăzi şi care, unii dintre ei, sunt directori de teatru şi făcători de noi generaţii de actori, se regăsesc în această listă.

Iniţial, îmi mărturisesc naivitatea, am crezut că aceste filme sunt difuzate pentru a întreţine vie memoria împotriva comunismului şi în rândul tinerelor generaţii. Totuşi, actorii care joacă în aceste filme în loc să fie înfieraţi, în loc să alcătuiască o listă a ruşinii (aşa cum Virgil Ierunca a alcătuit-o din numele scriitorilor care au pupat în cur regimul comunist, care au scris literatură conform indicaţiilor de partid şi de stat) sunt prezentaţi ca mari actori, actori de geniu, monştri sacri, ba chiar, culmea!, ca oameni care n-au făcut nici un fel de compromis cu regimul comunist (aşa a fost prezentat şi Gh. Dinică, deşi şi el şi alţii au jucat în filme împuţit comuniste). Aşadar, este exclus ca tinerii care urmăresc aceste filme comuniste să le vadă altfel decât în felul în care le sunt livrate: ca pe nişte capodopere ale genului, ca pe nişte realizări de mare talent – aşa cum era prezentat şi filmul pe care l-am văzut aseară. M-am convins că intenţia celor care difuzează aceste filme nu este de a proscrie o epocă sau o anumită filmografie, ci tocmai dimpotrivă. Aceste filme sunt valoroase în ochii celor care le difuzează şi, cel mai probabil, şi în ochii celor care le urmăresc.

Cum e posibil aşa ceva? Cum se poate? Sunt întrebări la care pur şi simplu nu pot să răspund. O asemenea realitate, demnă de un proces de mankrutizare, de spălare a creierelor, de imbecilizare programatică, care ţine de un fenomen Piteşti la scară naţională depăşeşte puterea mea de înţelegere, de răbdare şi pe lângă starea de greaţă, trebuie să recunosc că începe să mi se facă frică, o frică teribilă în faţa căderii unei întunecate nopţi a istoriei în care urletele, sunetele şi foşnetele teribile ale lighioanelor devin din ce în ce mai dese, mai audibile, mai obraznice şi te fac să conştientizezi, pierdut, că ele n-au încetat niciodată să stăpânească lumea, dar că noaptea, bezna adâncă a conştiinţelor, le face să-şi afirme fără nici cea mai mică sfială domnia absolută, supremaţia.

După cum se ştie, cu aceeaşi lipsă de jenă, de ruşine, de bun simţ aceiaşi „mari actori” ai neamului românesc au sfârşit prin a juca, aproape toţi, inclusiv recent răposatul Gh. Dinică, în telenovele româneşti, cea mai vestită fiind Inimă de ţigan. Florin Zamfirescu, Marin Moraru, Gheorghe Visu, Dorel Vişan nu au ezitat să se prostitueze aşa cum noua epocă le-o cerea. Iniţial s-a văzut în acest compromis pe care marii actori îl făceau cu prostul gust un semn al mizeriei vremurilor noastre care îi obligă să-şi vândă talentul pe câţiva talanţi în plus, dat fiind că salariile actorilor sunt neîndestulătoare. Apoi lumea s-a obişnuit şi încetul cu încetul „marii actori” au devenit apreciaţi chiar şi în aceste jeguri filmice. Recent am auzit şi această aberaţie: Inimă de ţigan reabilitează imaginea rromului în societate. E o minciună grosolană: telenovela respectivă abilitează ţigănia ca mod de viaţă specific societăţii româneşti.

Aşadar, nu mizeria vremurilor a făcut ca marii noştri actori să se prostitueze în filme comuniste şi în telenovele de capitalism bananier. Nu, propria lor mizerie, mizeria lor consecventă, lipsa lor de coloană vertebrală este cea care i-a făcut să terfelească ideea de actor în cea mai abjectă mocirlă. Dacă în locul capitalismului bananier – cu noul său realism cinematografic telenovelistic – s-ar fi instaurat un alt regim – fascist, nazist, legionar, rasist – sunt absolut convins că am fi văzut „marii actori” purtând pe micile şi marile ecrane stindardul noii epoci şi jucând cu aceeaşi artă, cu acelaşi talent rolurile propagandistice care le-ar fi fost încredinţate.

 Mi-l imaginez pe Gheorghe Dinică, cu aerul său cinic, răspunzându-mi de dincolo de mormânt: „Şi ce dacă? De asta suntem actori. Să putem juca orice rol, în orice piesă.”

Nu, Gheorghe Dinică, nu! Un actor, cu atât mai mult un mare actor este un om care a înţeles că misiunea lui este de a lumina minţile oamenilor, nu de a le întuneca. Teatrul, cinematografia nu trebuie să fie strivite de prezent – oricât de apăsător – ci să întredeschidă, oricât de puţin, cortina viitorului. De aceea teatrul a fost urât de mai marii zilei şi iubit de oameni. Prin multe din filmele în care ai jucat, ca şi ceilalţi colegi ai tăi, nu ai făcut decât să le transmiţi românilor că trebuie să joace – cu mare artă – rolurile mizerabile pe care le primesc şi să şi mulţumească pentru ele. În loc să vă puneţi arta în slujba unui ideal, v-aţi băgat-o slugă la stăpânii unui prezent împuţit. În ochii mei nu eşti nici pe departe un actor care nu s-a compromis!

Cred că rar se întâmplă să fie mai potrivite decat acum vorbele astea: „Dumnezeu să te ierte!”