comentariul tau este aberant. 1.da-mi exemple de filme comuniste facute de Mungiu si 2. film comunist inseamna filmul in care actorii abia asteapta sa se dezbrace si sa injure?!

Senzatia e reciproca. Sper sa va tineti de promisiune si sa nu mai intrati pe blogul meu (desi m-as mira). Delectati-va, ca sa va mai treaca putin sila pe care v-o creeaza oglinda pusa in fata, cu jurnalul oanei pellea sau cu filmul comunist care tocmai se difuzeaza pe pro cinema. Cu Sergiu Nicolaescu, Mircea Albulescu in rolurile lui “tovarasu’ director” si respectiv “tovarasu’ prim-secretar” uniti, asa cum o declara in film, prin cauza partidului comunist.

Excelent ai punctat lacomia actorilor romani si a multora dintre asa zisii oameni de cultura. E poate motivatia cea mai puternica pentru a accepta sa te compromiti. Nici vorba ca acesti mari actori sa nu fie constienti de ce fac, sa fi crezut vreunul cu sinceritate in “idealurile” imbecile ale epocii comuniste, stiau prea bine ce fac, erau constienti, dar constiinta lor era de vanzare.

Puteai supravietui in acea epoca foarte bine ca actor fara sa te compromiti daca nu erai manat de o mare si nedemna lacomie. Nimeni nu te putea obliga de pilda sa joci in filme, puteai sa te multumesti sa joci la teatru si doar la teatru. De ce sa joci in filme comuniste cand puteai sa te limitezi la a juca in piese de teatru bune. Nimeni nu te putea obliga sa-ti dea un rol, mai ales un rol “mare” intr-un film de care sa-ti crape obrazul de rusine. Nu era ca si cand trebuia sa faci norma, ca altfel erai trimis la canal. Puteai trai foarte bine ca actor si fara sa te prostituezi in filme comuniste.

Si ce formidabil boicot ar fi fost daca toti acesti actori talentati ar fi refuzat sa joace in aceste filme sau, cel mult, sa joace ca figuranti oarecare. Sa fi lasat doar actorii prosti sa joace in filmele proaste, in filmele propagandistice comuniste. Ne-am fi dat seama de acest boicot si, vorba lui Liiceanu, i-am fi iubit mult mai mult atunci si i-am fi pretuit inestimabil mai tarziu.

Ca traim pe planeta maimutelor ne-o dovedeste faptul ca ei au fost iubiti si atunci, iar acum sunt adorati, considerati de neinlocuit, in asa fel incat actori decrepiti precum Radu Beligan joaca inca pe scena Nationalului bucurestean desi ca sa auda replica pe care o are de articulat trebuie sa i se sufle in asa fel incat spectatorii o aud mai intai din gura sulfeurului si abia mai apoi, abia bolmojita, rostita de Beligan. (Chiar in seara asta la TVR era difuzata inregistrarea din Tache, Ianche si Cadar si se auzea clar sufleurul de cate ori urma Beligan sa spuna ceva).

Le plang de mila tinerilor actori care sunt obligati sa astepte, sa joace prin Green Hours, sa stea cuminti pana ce acesti rechini comunisti compromisi sa fie eliminati, natural, de trecerea timpului. Caci altfel se pare ca nu pot fi eliminati. AM mai spus-o odata: mare noroc avem, noi romanii, ca exista moartea! Altfel, nimeni nu ne-ar mai inlocui din functiile si posturile pe care le ocupam de zeci de ani de zile.

Superba descrierea lui Dinica!

i) Cea mai jignitoare si mai falsa scuza a artistilor cu monopol este aceea ca, de-au jucat in productii comerciale (in comunism, in capitalism, etc.), au facut-o pentru public, pe care tintesc sa-l incante. Nu sa-l educe, ci sa-i relaxeze neuronii deja odihniti. Ridicol!

ii) A doua scuza de nimic este aceea ca bugetul de stat, din care sunt platite teatrele mari ale Romaniei, nu ii remunereaza cum trebuie. E umilitor sa castigi 15-20 de milioane la Teatrul National. Fals! Nu fiindca ar duce-o sub orice critica jucand teatru adevarat e problema, ci fiindca o reclama la detergent, un rol grosolan intr-o telenovela se plateste enorm de bine. De ce sa nu-ti iei un Jeep dintr-o apartie in Tiganiadele de la Acasa? Sau de ce sa nu fi platit cat un ARO pe film comunist inainte de 1989? Nu mizeria, ci lacomia si avutia le justifica compromsimul marilor nostri actori. Altfel, sunt oameni care o duc decent si din spectacole excelente. Dar noi vrem vile la Snagov si masini cat vila!

iii) Nu stiu cum ati reactionat Dvs. la acele filme realist socialiste, difuzate pe cateva posturi fara viata, dar pe mine m-au pus pe ganduri. Toate acele cotloane namaloase de tara, cu societatea semi-primitiva de tovarasi entuziasti, bucurosi sa-si faca munca proletara de parca ar lucra la Capela Sixtina, m-a facut sa cred ca visul personajelor tipologice din comunismul romanesc, asa cum le-ati prezentat Dvs., era viata bucolica la cooperativa. Un fel de Virgiliu la ferma, daca va puteti imagina, fara poezie, fara farmec, dar in natura! Dinica mi-a parut mereu, din contra, un erou avut al Cutaridei. El era din suburbia proletara, dar parea interlopul mic-burghez si cvasi-barbar al anilor ‘30-’40. Rolul solemn nu i-a venit niciodata perfect. Eu asa l-am vazut: un fante dubios de mahala balcanica. Bine plasat in tesutul social romanesc nomenklaturist al ultimilor 50 de ani.

i) Cea mai jignitoare si mai falsa scuza a artistilor cu monopol este aceea ca, de-au jucat in productii comerciale (in comunism, in capitalism, etc.), au facut-o pentru public, pe care tintesc sa-l incante. Nu sa-l educe, ci sa-i relaxeze neuronii deja odihniti. Ridicol!

ii) A doua scuza de nimic este aceea ca bugetul de stat, din care sunt platite teatrele mari ale Romaniei, nu ii remunereaza cum trebuie. E umilitor sa castigi 15-20 de milioane la Teatrul National. Fals! Nu fiindca ar duce-o sub orice critica jucand teatru adevarat e problema, ci fiindca o reclama la detergent, un rol grosolan intr-o telenovela se plateste enorm de bine. De ce sa nu-ti iei un Jeep dintr-o apartie in Tiganiadele de la Acasa? Sau de ce sa nu fi platit cat un ARO pe film comunist inainte de 1989? Nu mizeria, ci lacomia si avutia le justifica compromsimul marilor nostri actori. Altfel, sunt oameni care o duc decent si din spectacole excelente. Dar noi vrem vile la Snagov si masini cat vila!

iii) Nu stiu cum ati reactionat Dvs. la acele filme realist socialiste, difuzate pe cateva posturi fara viata, dar pe mine m-au pus pe ganduri. Toate acele cotloane namaloase de tara, cu societatea semi-primitiva de tovarasi entuziasti, bucurosi sa-si faca munca proletara de parca ar lucra la Capela Sixtina, m-a facut sa cred ca visul personajelor tipologice din comunismul romanesc, asa cum le-ati prezentat Dvs., era viata bucolica la cooperativa. Un fel de Virgiliu la ferma, daca va puteti imagina, fara poezie, fara farmec, dar in natura! Dinica mi-a parut mereu, din contra, un erou avut al Cutaridei. El era din suburbia proletara, dar parea interlopul mic-burghez si cvasi-barbar al anilor ‘30-’40. Rolul solemn nu i-a venit niciodata perfect. Eu asa l-am vazut: un fante dubios de mahala balcanica. Bine plasat in tesutul social romanesc nomenklatuist al ultimilor 50 de ani.

In primul rand apreciez onestiatatea si curajul cu care iti asumi parerea in stilul “o dam anonima”. In cele din urma e mai mult adevar in pseudonimele in spatele in care unii incearca sa-si ascuna lasitatea decat in numele lor. Nu esti si tu decat un x, un y, un z.

Argumentul cu “n-ar mai ramane nimeni, daca n-am fi noi, ticalosii” l-am auzit de milioane de ori din 90 incoace. Asa ca nici nu ma ostenesc sa raspund.

Din putul gandirii este comparatia pe care o faci intre trupele angajate pentru o campanie electorala si mizeria “marilor actori” din perioada comunista care, vai noua, au ramas sa monopolizeze piata si dupa 90 pana astazi.

Dupa cum stii arta este, ca si talentul care o face posibila, doar un mijloc, un instrument, o tehnica. Restul tine de omul care manevreaza arta respectiva, de omul care se slujeste de ea. Hai sa nu ne ascundem dupa false obscuritati acolo unde lucrurile sunt limpezi ca lumina zilei. Nu artistul e in slujba artei (arta in sine nu inseamna nimic, repet: arta este doar mijloc, tehnica, depinde ce faci cu ea), ci arta il slujeste pe artist.

Acuma, e clar ca toti acesti asa numiti mari actori si-au pus talentul si arta in slujba propagandei unui regim criminal, regimul comunist. Nu, nu as expedia asa de rapid lucrurile: am trait cu totii o perioada dificila, ca si cum ar fi vorba de o simpla raceala, de un guturai istoric ce ne-a cuprins pe toti si din care, slava Domnului, am scapat. E ridicol! Acest regim comunist a fost un regim criminal si au existat oameni, printre care si scriitori, poeti, savanti, filosofi si actori care s-au pus in slujba propagandei, criminala si ea, a acestui regim.

Ce este de-a dreptul revoltator, strigator la cer si cu atat mai strigator cu cat se pare ca nimeni nu realizeaza acest lucru, este faptul ca la 20 de ani de la revolutie noi ii tinem pe acesti oameni inca la mare cinste si DIFUZAM FILME COMUNISTE la televiziunile nationale. Mortii revolutiei se rasucesc in morminte. Daca mi-ar fi spus cineva la revolutie ca peste 20 de ani voi vedea filme comuniste pe televiziunile romanesti si ore intregi pe televiziunea publica de anecdote, poante si glumite comuniste (cum am vazut chiar in seara asta) l-as fi crezut nebun de legat. Iata insa ca inimaginabilul se produce in fata noastra si noi, atinsi parca de o nebunie pandemica, ca intr-o alta zona crepusculara, il luam ca fiind normal, de la sine inteles si tragem salve de tun in cinste marelui actor Dinica.

Am strania senzatie ca ma intorc in timp, undeva inainte de 90. Totul ma ajuta in acest sens, televiziunile, atmosfera cenusie, ochii lipsiti de speranta, comportamentul generalizat de zombi al romanilor.

M-am revoltat eu si inainte, dar acum mi se pare de necrezut lipsa de discretie, lipsa de rusine cu care se afirma la drumul mare valoarea unui regim criminal, valoarea unor oameni pusi in slujba propagandei comuniste. Acum cativa ani se mai trecea sub tacere, se mai ascundea sub pres mizeria celor pe care ii vedem de 40 de ani incoace – pe scene, ca mari actori, in functii, ca mari sefi, in stat, ca mari politicieni. Acum totul e pe fata, exhibitionismul este total.

Jocul in telenovela, asta ziceam si in text, demonstreaza consecventa lipsei de principii si de coloana vertebrala a “marilor actori”. Nu vad nici o dezicere intre a te prostitua, in a te compromite jucand intr-un film propagandistic si a te comprimite jucand intr-o telenovela. Tine de aceeasi “mare arta” a compromisului pe care unii din noi o au din nascare.