Gheorghe Dinică – un mare actor din pleiada actorilor comunişti -  a murit zilele trecute. Mass-media i-au adus, indiferent de apartenenţa mogulică, omagii îndurerate. S-a vorbit, s-au luat interviuri, s-a plâns în direct, s-au difuzat imagini din filmele în care a jucat Dinică.

Întrucât sunt şi eu adeptul imperativului „despre morţi numai de bine!”, n-aş fi scris niciodată acest text dacă aseară la Pro Cinema nu aş fi văzut difuzat integral un film în care juca şi Dinică, alături de Oana Pellea şi alţi „monştri sacri” ai ecranului românesc. Filmul cu pricina se intitulează Râdeţi ca-n viaţă, este regizat de Andrei Blaier, este turnat în 1984 şi este făcut după toate regulile artei cinematografice realist comuniste. Linkul la care gasiţi programul zilei de ieri în care figurează şi acest film este următorul: http://www.procinema.ro/filme/radeti-ca-n-viata/

 De multe ori m-am frecat la ochi nedumerit de motivaţia unor posturi precum B1TV sau Pro cinema de a difuza filme comuniste. Şi când spun filme comuniste nu vorbesc de acele filme realizate în perioada comunistă care totuşi prin valoarea lor rezistă timpului şi epocii în care au fost concepute. Vorbesc de filme comuniste în toată puterea cuvântului, cu tov. Ceauşescu pus pe pereţi, cu elanuri stahanoviste de muncă, cu şantiere şi ingineri geniali, apoteotici, precum Emil Hossu, cu tovarăşi providenţiali – şefi de şantier – precum Gheorghe Cozorici, cu tovarăşi timizi, dar curaţi la suflet şi dedicaţi cauzei socialiste precum Mircea Diaconu (acum actor profund, „nou” şi senator), cu Ştefan Iordache pe post de inginer agronom sau constructor, îngreunat de imensa povară a victoriei socialismului, cu Mircea Albulescu pe post de propagandist, Florin Zamfirescu pe post de ceferist. Şi alţii, şi alţii dintre care mulţi au continuat munca şi în afara scenei de teatru sau de film intrand cu toată dăruirea pe scena politicii active comuniste. O listă a acestora se găseşte aici: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/818849/Mari-actori-pe-scena-comunismului/ 

Radu Beligan, Alexandru Arşinel, George Mihăiţă, Dorel Vişan, Mircea Albulescu pe care îi ţinem cu toţii la mare cinste astăzi şi care, unii dintre ei, sunt directori de teatru şi făcători de noi generaţii de actori, se regăsesc în această listă.

Iniţial, îmi mărturisesc naivitatea, am crezut că aceste filme sunt difuzate pentru a întreţine vie memoria împotriva comunismului şi în rândul tinerelor generaţii. Totuşi, actorii care joacă în aceste filme în loc să fie înfieraţi, în loc să alcătuiască o listă a ruşinii (aşa cum Virgil Ierunca a alcătuit-o din numele scriitorilor care au pupat în cur regimul comunist, care au scris literatură conform indicaţiilor de partid şi de stat) sunt prezentaţi ca mari actori, actori de geniu, monştri sacri, ba chiar, culmea!, ca oameni care n-au făcut nici un fel de compromis cu regimul comunist (aşa a fost prezentat şi Gh. Dinică, deşi şi el şi alţii au jucat în filme împuţit comuniste). Aşadar, este exclus ca tinerii care urmăresc aceste filme comuniste să le vadă altfel decât în felul în care le sunt livrate: ca pe nişte capodopere ale genului, ca pe nişte realizări de mare talent – aşa cum era prezentat şi filmul pe care l-am văzut aseară. M-am convins că intenţia celor care difuzează aceste filme nu este de a proscrie o epocă sau o anumită filmografie, ci tocmai dimpotrivă. Aceste filme sunt valoroase în ochii celor care le difuzează şi, cel mai probabil, şi în ochii celor care le urmăresc.

Cum e posibil aşa ceva? Cum se poate? Sunt întrebări la care pur şi simplu nu pot să răspund. O asemenea realitate, demnă de un proces de mankrutizare, de spălare a creierelor, de imbecilizare programatică, care ţine de un fenomen Piteşti la scară naţională depăşeşte puterea mea de înţelegere, de răbdare şi pe lângă starea de greaţă, trebuie să recunosc că începe să mi se facă frică, o frică teribilă în faţa căderii unei întunecate nopţi a istoriei în care urletele, sunetele şi foşnetele teribile ale lighioanelor devin din ce în ce mai dese, mai audibile, mai obraznice şi te fac să conştientizezi, pierdut, că ele n-au încetat niciodată să stăpânească lumea, dar că noaptea, bezna adâncă a conştiinţelor, le face să-şi afirme fără nici cea mai mică sfială domnia absolută, supremaţia.

După cum se ştie, cu aceeaşi lipsă de jenă, de ruşine, de bun simţ aceiaşi „mari actori” ai neamului românesc au sfârşit prin a juca, aproape toţi, inclusiv recent răposatul Gh. Dinică, în telenovele româneşti, cea mai vestită fiind Inimă de ţigan. Florin Zamfirescu, Marin Moraru, Gheorghe Visu, Dorel Vişan nu au ezitat să se prostitueze aşa cum noua epocă le-o cerea. Iniţial s-a văzut în acest compromis pe care marii actori îl făceau cu prostul gust un semn al mizeriei vremurilor noastre care îi obligă să-şi vândă talentul pe câţiva talanţi în plus, dat fiind că salariile actorilor sunt neîndestulătoare. Apoi lumea s-a obişnuit şi încetul cu încetul „marii actori” au devenit apreciaţi chiar şi în aceste jeguri filmice. Recent am auzit şi această aberaţie: Inimă de ţigan reabilitează imaginea rromului în societate. E o minciună grosolană: telenovela respectivă abilitează ţigănia ca mod de viaţă specific societăţii româneşti.

Aşadar, nu mizeria vremurilor a făcut ca marii noştri actori să se prostitueze în filme comuniste şi în telenovele de capitalism bananier. Nu, propria lor mizerie, mizeria lor consecventă, lipsa lor de coloană vertebrală este cea care i-a făcut să terfelească ideea de actor în cea mai abjectă mocirlă. Dacă în locul capitalismului bananier – cu noul său realism cinematografic telenovelistic – s-ar fi instaurat un alt regim – fascist, nazist, legionar, rasist – sunt absolut convins că am fi văzut „marii actori” purtând pe micile şi marile ecrane stindardul noii epoci şi jucând cu aceeaşi artă, cu acelaşi talent rolurile propagandistice care le-ar fi fost încredinţate.

 Mi-l imaginez pe Gheorghe Dinică, cu aerul său cinic, răspunzându-mi de dincolo de mormânt: „Şi ce dacă? De asta suntem actori. Să putem juca orice rol, în orice piesă.”

Nu, Gheorghe Dinică, nu! Un actor, cu atât mai mult un mare actor este un om care a înţeles că misiunea lui este de a lumina minţile oamenilor, nu de a le întuneca. Teatrul, cinematografia nu trebuie să fie strivite de prezent – oricât de apăsător – ci să întredeschidă, oricât de puţin, cortina viitorului. De aceea teatrul a fost urât de mai marii zilei şi iubit de oameni. Prin multe din filmele în care ai jucat, ca şi ceilalţi colegi ai tăi, nu ai făcut decât să le transmiţi românilor că trebuie să joace – cu mare artă – rolurile mizerabile pe care le primesc şi să şi mulţumească pentru ele. În loc să vă puneţi arta în slujba unui ideal, v-aţi băgat-o slugă la stăpânii unui prezent împuţit. În ochii mei nu eşti nici pe departe un actor care nu s-a compromis!

Cred că rar se întâmplă să fie mai potrivite decat acum vorbele astea: „Dumnezeu să te ierte!”

                Se spune că există un exod al inteligenţei din patria română. Concluzia este că românia întruneşte condiţiile perfecte pentru a fi un laborator genetic în care se produc mutaţii semnificative ale prostiei. Prostia nu doar că proliferează, dar îşi modifică tulpina, devine rezistentă la orice vaccin şi pe zi ce trece e tot mai agresivă. Această prostie mutantă, modificată genetic, se răspândeşte cu o viteză ameţitoare punându-i pe jar şi pe fugă pe cei care se mai pot considera încă sănătoşi la cap. Densitatea neanderthalienilor depăşeşte cele mai triste previziuni, iar comportamentul acestora a scăpat de sub control.

                După programul de cacogenie (opusă eugeniei care urmăreşte prin mijloace mai mult sau mai puţin discutabile îmbunătăţirea, înfrumuseţarea rasei, cacogenia urmăreşte urâţirea, sluţirea, înrăutăţirea unei naţii) demarat de mai bine de jumătate de secol încoace şi dus, după revoluţie, până la ultimele consecinţe de către foştii securişti şi comunişti şi de urmaşii lor , rezultatele sunt absolut evidente: o naţie urâtă, îmbătrânită prematur, săracă, deznădăjduită, înveninată, înăcrită şi înrăită.

                 Dar cel mai mare coşmar pe care-l trăieşte românia este acela că nu mai are, dacă a avut vreodată, nici un vis. Românii, în pofida stării lor cvasipermanente de somnolenţă,  nu au vise. Mai mult, în clipa în care cineva revendică un vis şi forţa de a-l face real, românii se transformă – din simple automate însufleţite – în bestii agresive. Nimic, nici măcar sărăcia, lipsurile, nefericirea lor ancestrală nu le provoacă o furie mai turbată decât vederea unui om care are un ideal, adică un vis pe care vrea să-l aducă în fiinţă. Aşa ceva irită, provoacă, ofensează. „Adicătelea, se întreabă rumânul nostru, se crede mai deştept decât noi”, „adicatelea, noi ăştilalţi suntem proşti, noi nu suntem buni?”

                Românii fac alergie la cei care nu arată şi nu se mulţumesc să fie nişte zombi ca toţi ceilalţi. Dacă ar putea, i-ar strivi de îndată ce ar apărea în patria lor de cadavre vii. Cum nu pot, îi hărţuiesc, îi şicanează, îi atacă, împingându-le linia de rezistenţă din ce în ce mai departe de locul în care o întreagă naţie trăieşte un lung, neîntrerupt şi dulce somn fără vise.

                 Diferenţa dintre un mare popor şi un popor mic este aceea că un mare popor ştie să cultive visul în oameni. O mare naţiune, naţiunea americană şi-a făcut o emblemă din vis, în aşa fel încât pe bună dreptate, sintagma „visul american” este astăzi pe toate buzele. Cât despre ideal, despre aspiraţie, despre dorinţa de perfecţiune, e bine să-i întrebăm pe francezi, pe englezi, pe nemţi, căci noi nu ştim nimic despre aceşti termeni. La noi ziua nu produce decât oboseală, iar somnul doar urdori. Noi vrem să trăim liniştiţi, să fim sănătoşi, să apucăm şi să ne bucurăm de pensioară. Nimic mai mult! Avem pretenţia idioată să ne credem înţelepţi când spunem că ne cunoaştem limitele şi că nu vrem să ne sărim umbra sau, mai grav, când afirmăm că trebuie să începem de la simplu la complex, de la puţin la mult, de la mic la mare.

                Ceea ce e valabil ca regulă carteziană, nu mai e valabil şi ca regulă de viaţă. Cine nu-şi propune la începuturile vieţii să dea prin existenţa sa o justificare existenţei întregului univers, acela este un nimeni, un „exemplar al speciei”, un „număr”, cum bine spunea Noica. Cine se mulţumeşte să ducă doar un trai decent, ba chiar transformă „traiul decent” într-un soi de ideal, acela nu merită să trăiască deloc. Dar poporul român chiar asta face, se închină la idolul traiului decent.

                 Unul din motivele pentru care suntem unde suntem este absenţa credinţei în ideal şi alergia ereditară faţă de oamenii care au un vis. Uitaţi-vă la sloganurile electorale din aceste zile triste, triste precum brandul nostru de ţară, a alegerii în care nimic nu e de ales. Nici unul dintre candidaţi nu are un vis pe care să vrea să-l realizeze, nici unul nu are vreun ideal de îndeplinit, deşi cu toţii râvnesc la funcţia supremă în stat. Doi dintre ei mizează totul pe bun-simţ, altul strigă „hai românia!” pentru că i se potriveşte cu aerul de „huligan”, altul vrea pur şi simplu să fie preşedinte şi militează pentru siguranţa locului de muncă şi, evident, pentru… trai decent.

                 Niciunde vreun vis, nicăieri vreun ideal. Dacă am fi fost în locul negrilor din America, sunt sigur că nicicând nu ar fi apărut vreun Martin Luther King care să rostească „I have a dream”. În locul lui ar fi apărut un zâmbet imens care să ne îndemne la consens, care să facă apel la raţiune, răbdare şi înţelegere, care să ne asigure că trăim bine în ciuda a ceea ce simţim, care să se declare învins de sistem, care să declare, cât se poate de realist, „I have no dream!”

              Românii nu-şi vor îndeplini niciodată visele.

              Pentru că nu le au!

 Dezbaterea care animă societatea românească de la anunţarea acordării premiului Nobel pentru literatură scriitoarei Herta Müller este dacă aceasta este sau nu este o scriitoare româncă şi deci dacă putem considera acest premiu ca fiind şi al României.

Taberele s-au împărţit de îndată: unii spun că da, trebuie să ne bucurăm, este româncă, indiferent de nume, de originea ei şvăbească (a trăit mai bine de 30 de ani în România, a crescut, s-a format aici, ştie româneşte), alţii spun că nu, nu este româncă, dispreţuieşte românii, nu a scris în româneşte niciun rând, trăieşte de mulţi ani în Germania, are nume nemţesc, a fost propusă şi susţinută de Germania pentru câştigarea acestui premiu, ergo nu avem de ce ne mandri, premiul nu ne aparţine.

Polemica mi se pare sterilă, întrucât nu văd cum se exclud cele două variante. Eu afirm că, deşi scriitoarea nu este româncă, premiul Nobel revine României. Nobelul aparţine de astă dată mult mai puţin unui scriitor, cât unei ţări. Nobelul de anul acesta este confirmarea literară supremă, încununarea culturală a ceea ce altădată se numea „imaginea României în afara ţării”, a ceea ce se ştia de mult în Occident despre români şi despre România.

 Mi se pare de o ironie devastatoare faptul că după atâta aşteptare amară, după atâtea lamentaţii legate de cât de aproape au fost scriitorii români de obţinerea unui premiu Nobel, de cum am fost mereu frustraţi, furaţi, nedreptăţiţi, discriminaţi politic, Nobelul pentru literatură să fie decernat unui scriitor pentru meritul de a fi nemurit „imaginea României”, de a fi creat corespondentul literar al unei imagini arhetipale a României, existentă deja în mentalul colectiv occidental.

Îmi amintesc ce spaime teribile provoca în anii 90 „imaginea României”. O adevărată psihoză pusese stăpânire pe ţară, emanată de mai marii ei: cea mai gravă acuzaţie care ţi se putea aduce era că strici imaginea ţării, că aduci prejudicii imaginii ţării. Iată că de ce ţi-e frică nu scapi, imaginea dezastruoasă a ţării era deja puternic înfiptă în mintea Occidentului, şi după douăzeci de ani îşi găseşte cea mai înaltă confirmare literară prin premiul Academiei Suedeze.

Ei bine, care este acea imagine de care ne temeam cel mai tare, pe care refuzam să o vedem, asupra căreia ne gândeam că dacă închidem ochii îi vom împiedica şi pe ceilalţi să o vadă? Este imaginea pe care Herta Müller o arată lumii întregi, şi nouă înşine, cu claritate şi duritate: trecutul ruşinos, nazist şi comunist, poliţia politică, dictatura, Securitatea , Ceauşescu, persecutarea minorităţilor naţionale, distrugerea satelor, a comunităţilor, a familiei, a tradiţiei.

Mai este această imagine compusă din faptul că în România nu a existat nici o revoluţie autentică, că securiştii continuă să conducă ţara, că nomenclaturiştii vechiului regim şi urmaşii lor fac acum legea şi legile în România, că România este o ţară înapoiată din care este un adevărat noroc să pleci, că aici adevarul nu este deloc binevenit, că românii nu sunt liberi, că există cenzură şi altele de acest gen. Nu e aceasta „imaginea României” de care ne temeam cel mai tare? Ei bine, tocmai pentru că o redă strălucit în paginile sale, Herta Müller a câştigat premiul Nobel. Şi, cu toate că Muller nu este o scriitoare româncă (în primul rând pentru că nu scrie în româneşte), premiul Nobel revine în totalitate României, este consacrarea mondială a „imaginii” ţării în afara graniţelor sale.

Acum câţiva ani, aflat în străinătate, m-am întâlnit cu un norvegian ale cărui prime cuvinte, după ce a aflat că sunt român, au fost „Securitate” şi „Ceauşescu”. Atât ştia el despre România. Nici vorbă de Cioran sau de Ionescu, de Eliade sau de Brâncuşi. Lucrul s-a repetat în contexte diferite. Eram întrebat dacă maşinile sunt atacate pe străzi, dacă mafia ordonă politicienilor, iar când câte unul îşi amintea de Eliade ca de un român, mă întreba de trecutul său din România legionară. Acestea sunt doar câteva din datele pe care le au străinii despre noi, doar acelea pe care politeţea le permite să le dezvăluie în faţa unui român. Aşadar, prin Herta Müller, arhetipul mental al occidentalilor despre România îşi găseşte şi un arhetip literar. Conform zicalei româneşti „e mai bine să fii înjurat decât să nu vorbească nimeni despre tine”, inimile noastre – oricât de patridioate – tresaltă de bucurie în faţa unui Nobel care face trimitere la România precum un blestem la Necuratul.

P.S. Când vezi câtă inconştienţă în exaltare are „nobelizabilul” Mircea Cărtărescu, doar pentru că are impresia că în felul acesta cei de afară îşi vor arunca un ochi mai atent asupra literaturii române, a cărei supremă speranţă se consideră, îţi vine să vomiţi:

 „Sunt absolut fericit pentru premiul acordat azi Hertei Müller, o fiinta extraordinara si o mare scriitoare. Nu-mi vine sa cred ca ne cunoastem, ca am fost la cateva evenimente impreuna, ca am dat chiar interviuri impreuna, anul trecut, in Suedia. Premiul este in primul rand al ei, dar nu se poate sa nu ne gandim ce lumina va arunca el asupra literaturii romane. E un eveniment fericit, care-ar trebui sa ne faca foarte mandri de compatrioata noastra”.

            Vreau să scriu azi despre căcat. Scriu despre căcat pentru că e pe toate buzele. Toată lumea vorbeşte despre căcat şi toată lumea spune despre toată lumea că mănâncă căcat. În jurul meu aud numai:  ce ţară de căcat, ce popor de căcat, ce viaţă de căcat. Când oamenii sunt mai pudici înlocuiesc cuvântul căcat cu rahat. Sau cu altul. Dar înţelegem că tot la căcat se referă.

            Dar nu această inundaţie de fecale mă intrigă, ci cu totul altceva.  Se poate foarte bine ca la un moment dat întreaga societate să intre în căcat până la gât şi cu greu să mai poată ieşi din el. Se poate întâmpla ca societate sau naţie să dai de căcat şi să nu-ţi mai poţi reveni la normal. Ceea ce mă şochează este existenţa insulelor de puritate, de nobleţe în această mare de căcat, oazele de bunătate în acest deşert rău mirositor. Şi nu atât existenţa, cât multitudinea şi previzibilitatea lor.

            Uitaţi-vă la cei mai acerbi critici ai societăţii de căcat române. Nu există unul care să zică: am o familie de căcat, am avut nişte părinţi de căcat, prietenii mei sunt de căcat, iar eu abia apuc să mă zăresc în oglindă, aşa de plină de căcat este. Dar nu este familia celula de bază a societăţii, nu este societatea compusă din microgrupuri sociale şi din indivizi? Să zicem totuşi că răul provine dinafară, este exterior, că altcineva sau altceva – istoria, geopolitica, turcii, ruşii – se cacă sau, în termenii lui Horia Roman Patapievici şi ai lui Constantin Noica , se pişă pe noi, cum de putem scăpa neatinşi, cum de rămânem curaţi, nemurdăriţi de excremente?! De unde ne vine această imunitate miraculoasă la căcatul în care trăim de veacuri?

            Totul e plin de căcăt, dar părinţii noştri sunt minunaţi, bunicii – nişte persoane extraordinare – ne-au învăţat ce este cinstea, să fim drepţi şi harnici, buni şi răbdători, fraţii noştri ne sunt cei mai buni prieteni, iar noi putem să ne privim în ochi în oglindă şi să nu ne fie ruşine de ce vedem. Acelaşi refren îl auzim peste tot, laolaltă cu refrenul „România – ţară de căcat”. Te poţi întreba cum e posibil ca un popor cu un spirit (auto)critic atât de dezvoltat să nu găsească nimic concret de reproşat apropiaţilor săi, rudelor, lui însuşi.

            Cum se face că înjurătura atinge aici cele mai rarefiate straturi ale abstracţiunii şi ale vagului? Totul merge prost, dar românul e deştept. S-a spus că trăim într-o ţară coruptă fără nici un corupt. Tot la fel de bine se poate spune că trăim într-o ţară de lichele fără nici nici o lichea în carne şi oase. Totul pute în jur, dar fiecare luat în parte împrăştie încântătoare efluvii de parfum. Cum e posibil ca întregul să fie mai puţin decât suma părţilor, când se ştie că el este mai mult decât suma părţilor. Cum se poate ca 22 de milioane de români verzi să dea un popor de căcat?

            Felul acesta de a fi a atins astăzi culmile paradoxului: oamenii politici nu spun despre clasa politică nimic altceva decât că este o clasă politică de căcat (cu eufemisme străvezii), vedetele spun despre lumea mondenă că e o lume de căcat, jurnaliştii că jurnalismul a devenit de căcat, pedagogii neamului că educaţia e de căcat. Vezi cum piftia facială le tremură acuzator-moralizator, numai că la sfârşitul declamaţiilor stai şi te întrebi, precum un personaj caragialesc: oare ce a vrut să spună, în cine-a vrut să dea? Nu afli decât că societatea e de căcat, că politica e de căcat, că lumea e de căcat. În mijlocul acestora perorează – mesie imaculat sau fecioară preacurată – analistul sau analista, jurnalistul sau jurnalista, pedagogul sau pedagoga.

            Să trăieşti în căcat şi să nu fii atins de căcat ţine de domeniul miracolului şi al paradoxului. O asemenea incoruptibilitate este cel puţin la fel de uluitoare precum aceea a morţilor neputreziţi sau binemirositori. A trăi în căcat fără să puţi tu însuţi este la fel de miraculos precum a muri fără să împrumuţi stigmatele morţii. Putem vorbi, iată, şi de miracolul român.

            Nu ne mai poate mira că un preşedinte cât se poate de vivace îşi declară ţara muribundă, că sloganul uneia din cele mai gustate emisiuni de revista presei: „trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul” a devenit peste noapte o zicală, că românii spun „românii” ca şi cum ar vorbi despre alţii.

            În definitiv, nu mai trăim de mult timp în România ci în Metaromânia, şi nu mai suntem români ci metaromâni. Aş da orice să întâlnesc un român, unul singur care să aibă măcar unul din următoarele semnalmente: hoţ, leneş, fricos, oportunist, mincinos, lichea, ordinar, înşelător, şmecher, falsificator, impostor, grosolan, incompetent, mituibil, plagiator, nepregătit, inadaptat, bătăuş, adulterin, bârfitor, cârcotaş, pizmuitor, beţiv, răzbunător.

            Evident că nu poate fi vorba despre nici unul dintre noi, cititorul meu, frate. Noi suntem buni şi frumoşi, cinstiţi şi demni, am crescut o şi într-o familie frumoasă, părinţii noştri sunt fiinţele cele mai bune din această lume şi noi suntem (sau vom fi) cei mai buni părinţi din lume, avem prieteni dintre cei mai de seamă, rudele noastre sunt cei mai minunaţi oameni. Suntem monadele perfecte ale celei mai de căcat dintre lumile posibile!

După cum se ştie deja MECI  a pierdut meciul cu USH. USH a câştigat în instanţă împotriva MECI dreptul de a organiza examen de admitere. De asemenea, USH a câştigat împotriva MECI şi în cazurile – demne de un stat mafiot, de o republică bananieră – în care absolvenţii USH au fost scoşi cu jandarmii din sălile în care se desfăşura concursul de titularizare. Inspectoratele şcolare respective care au dovedit un imbecil exces de zel sunt obligate de instanţă să reorganizeze concursul de titularizare conform legii, în aşa fel încât absolvenţii USH să îl  poată susţine.

Cum se poate într-un stat de drept ca tocmai statul să încalce legea? Cum se poate ca tocmai într-un stat de drept să se schimbe regulile în timpul jocului? Cum se poate ca statul să încalce propriile legi? Cum se poate ca ministerul educaţiei să aibă consilieri şi specialişti atât de incompetenţi încât să demareze o acţiune care să cadă în instanţă ca un student la un examen pe care nu l-a pregătit?

Dacă învăţământul de stat este în comparaţie cu învăţământul particular la fel de pregătit precum a fost statul în disputa cu USH, atunci e clara calitatea superioara a acestuia.

Sunt lector universitar doctor la Universitatea „Spiru Haret”.

Ei bine, ce vă aşteptaţi acum, dragi cititori? Vă aşteptaţi, sunt sigur, să am o poziţie favorabilă Universităţii la care lucrez, care mă plăteşte cu un salariu cu mult mai mare decât m-ar plăti o universitate de stat. Vă aşteptaţi să îmi laud colegii, studenţii, să laud conducerea instituţiei, să vă spun că tot ce se întâmplă e o făcătură, o încercare mizerabilă a statului de a desfiinţa o prestigioasă şi de succes instituţie de învăţământ particulară. Nu-i aşa? Şi nu-i aşa că dacă aş face acest lucru, nu m-ar crede nimeni? Nu-i aşa că poziţia mea ar fi ridicolă, că punctul meu de vedere ar fi considerat interesat, părtinitor, dacă nu de-a dreptul oportunist? M-ar crede cineva dacă eu, din interior, v-aş spune că totul este minunat, foarte bine pus la punct, că avem sedii moderne, dotări occidentale, cadre didactice foarte bine pregătite, evaluari cât se poate de obiective, dat fiind că vechea problemă a subiectivismului profesorului corector este din start îndepărtată prin testările pe calculator? Dacă v-aş spune că învăţământul online nu este invenţia oneroasă a domnului Bondrea ci o formă modernă de învăţământ, aplicată de mult timp în universităţi de prestigiu din lume, ca şi evaluarea pe calculator? Dacă v-aş spune că legea învăţământului, aşa cum a fost concepută, permite învăţământul la distanţă, exact în forma în care a fost „speculată” de domnul Bondrea, şi că nu e vina nimănui că celelalte universităţi nu au avut banii, inspiraţia sau dorinţa să investească în centre teritoriale şi astfel să atragă un număr foarte mare de studenţi la acest tip de învăţământ? Dacă v-aş mai spune că furia de pit-bull cu care statul atacă această universitate seamănă mai degrabă cu intenţionalitatea unui prădător flâmând decât cu nobilele intenţii ale unui reformator al învăţământului? Dacă v-aş spune toate acestea, m-ar crede cineva? Evident că nu m-ar crede nimeni.

Cum se face atunci că sunt crezuţi toţi aceia care spun contrariul, angajaţi ai statului, ai universităţilor concurente, cei care sunt otrăviţi de o ură personală – au mărturisit-o deseori – faţă de rectorul şi preşedintele USH, Aurelian Bondrea, cei care nutresc resentimente şi antipatii puternice faţă de anumiţi profesori de la Spiru Haret? Cum se face că nimeni nu se întreabă cât de obiective, imparţiale, dezinteresate sunt injuriile, ofensele şi apelurile unor oameni sau grupări care sunt sau duşmani de moarte ai domnului Bondrea sau angajaţi ai statului ori ai universităţilor concurente sau prieteni ai celor numiţi mai sus? Cum se face că pe nimeni nu miră cum de nu se abţin, din bun simţ sau măcar din simţul ridicolului, aceia pe care un evident conflict de interese îi face să fie incompatibili cu exprimarea unui punct de vedere neutru, obiectiv, ori cu bunele intenţii? Cum se face că nimeni nu observă discreţia pe care angajaţii USH au manifestat-o faţă de scandalul în care instituţia la care lucrează a fost târâtă şi terfelită? Cum se face că nimeni nu sesizează extrema asemănare dintre scrisorile de susţinere a ministrei educaţiei şi scrisorile de felicitare adresate conducerii partidului comunist sau cu mesajele de indignare în faţa elementelor destabilizatoare ticluite de „oamenii de bine” la începutul anilor ’90?

 Explicaţia e cât se poate de simplă. Orice v-aş spune eu sau oricare alt angajat la Spiru Haret este necredibil pentru că vine din interiorul unei instituţii private în vreme ce de partea cealaltă se află statul sau filosofii oficiali ai statului. Or e adânc înrădăcinată în mentalitatea românilor ideea că statul „e cu noi”, în vreme ce privaţii „ne fură ţara”. Înainte nu ne vindeam ţara, acum, vezi doamne, nu ne vindem învăţământul. Golanii din Piaţa Universităţii erau „plătiţi”, golanii de acum „fac diplome pe bani” sau bani pe diplome. Profesorii de la Spiru Haret predau acolo doar pentru bani. Universitatea „Spiru Haret” este o afacere „pur lucrativă”. Vă sună cunoscut refrenul? Este acelaşi refren pe care l-am auzit cel puţin un deceniu, începând cu momentul în care România a început să stea sub semnul privatizării. Duşmanii ţării erau aceia care „făceau bani” din iniţiativa privată. Nimeni nu era mai lipsit de credibilitate decât un patron, nimeni nu era mai declasat decât un întreprinzător. De partea cealaltă era statul cu ale sale întreprinderi mamut falimentare, cu datorii imense, întreţinute artificial din bugetul de stat, statul care oferea locuri de muncă „sigure”, chiar dacă mizerabil plătite şi mizerabile ele însele. Cu toate acestea, în cele din urmă privatizarea a învins, iniţiativa privată a avut câştig de cauză. Românii au început să nu mai fie atât de terorizaţi, au uitat de demonizarea patronilor şi au constatat că o duc mai bine la privaţi decât la stat, că locurile de muncă le sunt tot atât de sigure şi oricum cu mult mai agreabile decât cele pe care le oferea statul. De la fabrici şi uzine până la bănci, de la telecomunicaţii până la hoteluri – totul devenea „privat” şi nu doar că nimic rău nu era în asta, dar România începea să prospere.

 La ceva totuşi nu a vrut cu nici un chip statul să renunţe, anume la învăţământ. Orice i se putea lua, mai puţin învăţământul. Aici statul nu mai era dispus să facă nici o concesie. Învăţământul era jucăria lui preferată, instrumentul lui de control, până la urmă puterea lui. Lucrurile avansaseră însă, venise timpul iniţiativei private şi în domeniul învăţământului. Aşa se face că, neputând să interzică, statul a fost obligat să dea, mai mult în glumă, şi mai mereu sub semnul provizoratului, aprobarea de funcţionare unor universităţi particulare, sperând ca această glumă să nu fie niciodată luată prea în serios. Şi fiindcă statul nu e contemplativ, ci activ, nu doar a sperat: a impus ca studenţii acelor universităţi să susţină licenţa la universităţi de stat (adică la universităţi concurente), a impus ca programele să fie avizate şi aprobate de onor Ministerul Educaţiei, a impus un control permanent asupra acestor universităţi, a cerut ca el să acrediteze şi să reacrediteze (o dată la cinci ani!) toate specializările acelor facultăţi. La toate acestea s-a adăugat zvonistica de discreditare a învăţământului particular,  patronată tot de stat. Între timp universităţile de stat, la fel ca alatădată întreprinderile de stat, intrau în degringoladă totală păstrându-şi, paradoxal, „prestigiul”. Nu doar universităţile, ci învăţământul de stat în ansamblul său suferea de o boală greu vindecabilă. Bugetul, tot mai slăbit, pompa din ce în ce mai puţini bani către şcoli şi facultăţi, iar statul a fost nevoit să le încurajeze se autofinanţeze, să găsească mijloace proprii de supravieţuire. (În paranteză fie spus, ştie oare omul din afara sistemului de învăţământ că în şcolile de stat unul din criteriile importante din fişa de evaluare anuală a profesorilor este „atragerea de sponsorizări şi fonduri către şcoală”?) O găselniţă incredibilă se făcea tot mai des auzită: autonomia şi descentralizarea învăţământului, care, corect citită, înseamnă: învăţământul rămâne patronat de stat, dar fără bani de la stat. Învăţământul este de stat, dar modul de finanţare „privat”. Învăţământul se privatiza rămânând de stat. Această situaţie, demnă mai curând de literatura absurdului, a determinat ca universităţile de stat să intre în concurenţă directă cu universităţile particulare şi aşa, cum am spus, urgisite suficient de stat. Locurile cu taxă la universităţile de stat au proliferat, depăşind cu mult locurile bugetate, în aşa fel încât acestea au devenit adevărate universităţi particulare de stat. Doctoratele au început să fie şi ele „taxate”, pe bani grei încă, un doctorat la sociologie, spre exemplu, ajungând la fabuloasa sumă de 6000 RON anual. Nici vorbă că acest învăţământ amfibian este unul de succes. El continuă să se prăbuşească, e în pragul falimentului, universităţile de stat arată jalnic, cu foarte puţine excepţii. Cine intră în Universitatea din Bucureşti sau chiar acela care se mulţumeşte să o vadă pe dinafară se poate întreba de ce nu există nici o bulină roşie de risc seismic. Nu mai spun nimic despre interiorul învechit, prăfuit, murdar, urât mirositor, cu nişte cordioare sinistre care l-ar fi înspăimântat până şi pe Bacovia.

Ei bine, în tot acest context, cu un învăţământ de stat falimentar şi cu timide iniţiative particulare universitare, o Universitate particulară a luat „gluma” în serios şi ani de-a rândul şi-a construit imaginea, a investit în sedii, a profitat de cele mai mici posibilităţi permise de legea învăţământului. O universitate particulară a reuşit să devină cea mai puternică universitate din ţară, cu cel mai mare număr de studenţi din ţară. Este vorba, o ştim deja cu toţii, de Universitatea „Spiru Haret”. Cum a fost posibil aşa ceva nimeni nu se întreabă, cum a putut să se dezvolte poate cea mai de succes iniţiativă privată din România ultimelor două decenii nimeni nu vorbeşte. Cum se poate ca această instituţie de învăţământ să aibă cele mai moderne şi mai occidentale sedii şi dotări, televiziuni educaţionale şi culturale, în condiţiile în care până şi televiziunea publică a devenit comercială, cea mai mare editură de carte universitară, nimeni nu-şi pune problema. Nimeni nu se mândreşte că asemenea iniţiative au fost posibile în ţara lui. În schimb, e clar că e vinovată din moment ce e „privată”. E limpede că „ne fură viitorul copiilor noştri”, cum am citit, siderat, într-una din indignările oamenilor de bine din ultima vreme. E de la sine înţeles că facerea de bani, chiar şi pusă în slujba educaţiei, este ceva rău dacă se realizează în domeniul privat. Parchetul şi organele statului trebuie să fie sesizate pentru că o asemenea îndrăzneală a fost posibilă în România în vreme ce învăţământul de stat se stinge încet dar sigur aşa cum, altădată, s-a stins economia de stat.

Cei care îşi imaginează că trăim agonia Universităţii „Spiru Haret” se înşeală profund. Nu USH îşi trăieşte agonia, nu învăţământul particular, ci tocmai învăţământul de stat. Furia cu care statul atacă iniţiativa privată în educaţie este o furie agonică, o furie de pit-bull muribund care încearcă, cu ultimele puteri, să ţină strâns ceea ce a înhăţat. Cele 15 puncte ale raportului doamnei ministru Andronescu nu sunt altceva decât încercări disperate de a repune sub control total universitatea „Spiru Haret” care a devenit simbolul învăţământului particular din România. Aşa că dacă unele universităţi particulare se bucură de ceea ce se întâmplă acum cu USH, bucuria lor este una iraţională, nebunească. În locul unei solidarizări a celorlalte universităţi particulare cu universitatea „Spiru Haret”, o tăcere vinovată şi o dementă satisfacţie plutesc în senatele acestora, laolaltă probabil cu teama că, dacă ar vorbi, pit-bull-ul educaţiei, cercetării şi inovaţiei ar sări la gâtul lor.

Tocmai am ieşit din jacuzzi. Mi-am îmbrăcat halatul, mi-am turnat un suc natural de portocale cu ceva cuburi de gheaţă şi am ieşit în curtea din spate unde m-am lungit leneş în balansoar. Lângă mine , pe o măsuţă, stă laptopul pe care încă nu-l iau. Prefer să-mi las privirea legănată de dulcea curgere a albilor nori de vară pe imensa mare albastră a cerului. Sorb din suc şi privesc cerul. O adiere mângâietoare mă adânceşte în contemplare. Întorc privirea într-o parte şi îmi admir vila cum se înalţă cu şirul ei de ferestre, cu cei peste 200 de metri de spaţiu locuibil, în care doar livingul are atâta spaţiu cât un apartament cu trei camere din Bucureşti. Într-un sfârşit mâna îmi alunecă, iau laptopul şi scriu aceste cuvinte.
Credeţi că e un vis? Credeţi că e unul din acele vise de compensaţie, produs de îmbinarea dintre o noapte îmbâcsită dintr-un apartament tip cuşcă dintr-un Bucureşti sufocat de praf, duhoare, căldură şi sufletul obosit al unui mic nevoiaş sortit să găsească noaptea un surogat de satisfacţie în iluzii onirice pentru a putea îndura mizeria vieţii lui diurne? Nu, nicidecum. Este adevărul adevărat, adevărul gol-goluţ.
Căci da, m-am mutat din Bucureşti. M-am mutat într-un oraş de provincie, la 100 de km de locul unde concentraţia de jeg pe cap de locuitor modifică şi reduce din ce în ce mai mult masa cerebrală a populaţiei. M-am mutat având în faţă următoarea alternativă: un apartament cu trei sau patru camere în Rahova sau în una din zonele cu tradiţie mahalagească din Bucureşti sau, la acelaşi preţ, o vilă într-un oraş de provincie. Aveam de ales între un peisaj blocuriu populat sonor şi vizual cu claxoane, urlete şi figuri de buldogi bipezi cu două perechi de testicule şi un oraş în care casele au încă o pondere cu mult mai mare decât a blocurilor, în care oamenii sunt oameni – aşezaţi, liniştiţi, amabili, prietenoşi.
Cititorul acestor rânduri se va întreba dacă nu era o mai bună alegere una din vilele construite în mărginimea Bucureştiului, în Pantelimon, Bragadiru, Tunari. Am fost, am vazut. Cine nu a fost să se ducă. Pe un bărăgan încins de soare se întinde ceea ce în alte vremuri s-ar fi numit ghetou. Aşa numitele vile, pipernicite, colorate generos ţigăneşte, strânse una în alta, cu un minuscul spaţiu de intrare botezat „curte”, cu alei neasfaltate, cu sonde de înaltă tensiune plantate ca singură vegetaţie posibilă în acea pustă. O tarla în toate sensurile cuvântului, o tarla oficială – căci în cărţile de identitate ale locuitorilor apar în locul străzii şi numărului casei „tarla” şi „lot”. Pe una din uliţele ce separau rândurile de trabanturi arhitectonice am văzut, pe un soare nimicitor, o bunică ce îşi plimba în braţe nepoţelul fraged, văitându-se că nu există un parc în care să se plimbe.
Mă întreb ce îi face pe atâţia români să aleagă să trăiască în Bucureşti. Mulţi sunt cei care zic că banii i-ar atrage pe milioanele de români să trăiască în capitală. Banii? Majoritatea covârşitoare a bucureştenilor realizează aceleaşi venituri care sunt realizate de semenii lor în ţară. Dimpotrivă, de cheltuit se cheltuie cu mult mai mult decât în provincie. O simplă comparaţie spune enorm de mult. În plus viaţa e cu mult mai greu de dus în Bucureştie – de la poluare la trafic, de la nesimţirea şi îndrăcirea oamenilor la slabele posibilităţi de a-ţi procura alimente ok. O piaţă în provincie pare desprinsă din poveştile bunicilor. Străinii ar înnebuni să vadă atâtea produse eco la preţuri de nimic. O piaţă cu ţărani adevăraţi în loc de ţigani speculanţi, o piaţă unde în stabilirea preţului este evaluată corect nu doar munca depusă de producător ci şi munca depusă de cumpărător pentru banii pe care urmează să-i dea. Cred că mai curând o atracţie către moarte şi morbid îi face pe atâtia români să trăiască în Bucureşti.
Să va mai spun că oraşul în care locuiesc este înconjurat de munţi, că ieşirea din oraş se realizează în maxim 15 minute, că nu îţi ia mai mult de jumătate de oră pentru a ajunge într-o zonă împădurită. Să vă mai spun că o plimbare în centrul oraşului în timpul săptămânii, la ore de vârf, este cu mult mai liniştită decât o plimbare duminicala în Herăstrău.
Vă propun să fiţi deştepţi. Vă propun să nu mai emigraţi din ţară, ci să emigraţi în ţară. Vă propun să nu mai confundaţi România cu Bucureştiul – acest megahârdău care colectează scursurile din toată ţara. Vă propun să vă schimbaţi maşina pe una mai puternică şi, dacă serviciul din Bucureşti vă obligă la o prezenţă zilnică, vă puteţi alege locuinţa pe o rază de 100 de km, dat fiind că un drum până la Bucureşti înseamnă mai puţin de o oră. Vă propun să fugiţi din cel mai urât oraş din lume, a cărui denumire evocă sarcastic bucuria pentru a face şi mai evidentă fabuloasa lui hidoşenie. Vă propun să nu înnebuniţi, să nu ajungeţi să vorbiţi singuri pe străzile capitalei stresului. Căci multă dejecţie va mai curge pe Dâmboviţa până ce acest infernal Bucureşti se va normaliza sau va dispărea cu totul.

Traian Băşescu, adică Traian Băsescu a spus că şcoala scoate filosofi, adică tâmpiţi. În vreme ce piaţa geme după tinichigii şi ospătari, în viziunea băşesciană se pare că România se delectează în voluptăţi peripatetice şi contemplative, sustrăgându-se de la nevoile ei practice şi imediate.

E adevărat că pieţele româneşti colcăie de Diogene şi de Socrate, că în Grădina Cişmigiu şi-a deschis şcoală un Platon autohton, iar în Herăstrău îi face concurenţă un Aristotel care s-a asociat cu Adevărul. E aproape dureros să vezi cum se risipesc în văzduh atâtea fraze memorabile, atâtea sentinţe profunde pe care întâmplător le auzi rostite de trecători sau schimbate între ei de şoferi atunci când un blocaj providenţial îi predispune la stări contemplative. E cu totul tulburător să vezi cum românii, îmbrăcaţi modest, se plimbă printre rafturile supermarketurilor doar pentru plăcerea de a se uimi în faţa atâtor şi atâtor lucruri cărora lor, obişnuiţi cu cumpătarea, nu le folosesc la nimic. Cine nu s-ar minuna în faţa acestui popor de cugetători când ar vedea – cum zilnic ne e dat să vedem celor ce ne-a fost hărăzit să trăim aici – oameni plimbându-se solitari cu o carte în mână, adânciţi în reverie, cu fruntea îngreunată de gânduri? E dureros de adevărat că această patimă spirituală ce i-a cuprins pe români va determina în scurt timp aşezarea de sus în jos a indicatoarelor rutiere, mai cu seamă acelea ce semnalizează declivităţi, pentru că nu puţini au fost românii care au căzut în gropi privind stelele. În şcoli, elevii citesc Fenomenologia spiritului pe telefonul mobil, pe sub bancă, iar profesorii lor îi pedepsesc interzicându-le să se mai apropie de Hegel două zile, căci la trei zile de privaţiune n-ar rezista nimeni.

Românii aceştia au devenit aproape muţi de atâta reflecţie, necomunicativi de atâta introspecţie, rupţi de exterior de atâta concentrare. Cum să-i faci să-şi revină în simţiri? Cum să-i aduci cu picioarele pe pământ? Molima care bântuie România se numeşte filosofie, şi ea trebuie stârpită. Trebuie să le scoatem, a spus înţeleptul preşedinte Băşescu, filosof şi el într-un anume sens, dar în cel bun, să le scoatem aşadar gărgăunii speculativi din cap. Avem nevoie de tinichigii, de ospătari, nu de filosofi.

Traian nu e original, el continuă o îndelungată tradiţie politică. Mânaţi de aceleaşi gânduri bune de eugenie, înaintaşi străluciţi precum Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu militaseră şi ei activ pentru eliminarea acestei tare filogenetice româneşti. Valahii trebuiau să fie vindecaţi de acest viciu reflexiv sub care aproape că se idiotizaseră complet. De aceea orele de filosofie, de logică, de psihologie au fost scoase din planurile de învăţământ, liceele teoretice au fost desfiinţate aproape în totalitate, au fost cultivate şcolilele profesionale, de arte şi meserii, liceele industriale, cele care scoteau cu sutele de mii vajnici tinichigii, muncitori şi ospătari de nădejde ai ţării. După cincizeci de ani de politică înţeleaptă, anti-filosofică şi anti-teoretică, oamenii arătau cu mult mai bine. Simţ practic, aplecare spre treburile lumeşti, privirea în jos, cum e normal, nu în sus, precauţie, grija zilei de mâine, respect faţă de superiori, teama de a nu greşi, creierul detoxifiat de abstracţiuni reacţionare.

Ciuma filosofică a izbucnit cu maximă putere după căderea lui Ceauşescu şi a regimului comunist. Orele de filosofie, de logică şi de psihologie au fost reintroduse, profilul teoretic s-a înmulţit ca o metastază asupra sănătoaselor celule de educaţie profesională transformându-le în producătoare de filosofi, adică de visători şi tâmpiţi, oamenii începuseră să-şi recapete gesturile primitive şi nesănătoase înfruptându-se cu cărţile lui Cioran, Noica şi Eliade, facultăţile de filosofie erau luate cu asalt de liceeni dornici de studiu. Această situaţie nu mai putea dura mult.

Un om providenţial precum Traian Băşescu, această „pleaşcă” picată din cer peste un partid şi peste o ţară, cum îl caracteriza distinsul ministru al culturii, Toader Paleologu, acest om care a avut curajul de a condamna comunismul reţinându-i totuşi aspectele bune, a luat taurul de coarne şi a spus lucrurilor pe nume după douzeci de ani de tăcere şi de eufemisme, după timidele şi puţin productivele încercări ale ministrei învăţământului de a eradica filosofia din şcoli.

Să sperăm că vom vedea din ce în ce mai puţini meditativi şi contemplativi pe străzi, că economia îşi va reveni din recesiune odată cu revenirea românilor din extazele lor metafizice, că aceşti visători vor pune mâna pe ciocan, de ce nu chiar şi pe seceră, pentru a construi o Românie înfloritoare şi prosperă în frunte cu preşedintele ei Traian Băsescu.

Există un pesimism românesc, un soi de ursuzenie fără leac, o mohorâre structurală, o umoare neagră etnică. Posomoreala, acreala, dezgustul, plictiseala de toate şi de tot, văicăreala se îmbină, se împletesc şi se contopesc cu luarea peste picior, băşcălia, punerea gratuită sub semnul întrebării a orice şi a oricui. Mediul românesc este un mediu acid care dizolvă totul, macerează, face să coclească.

Aici ipostaza conştiinţei încărcate, vinovate despre care vorbea Nietzsche este singura formă de conştiinţă pe care părinţii, şcoala, societatea o acceptă, o încurajează să existe şi să se dezvolte. Ei i se adresează, cu ea se lucrează, ea este nucleul în jurul căruia se organizează eul. Cei dintâi paşi ai copilului sunt imediat corectaţi dacă sunt prea siguri, prea cutezători, prea îndrăzneţi. Mersul trebuie să fie şovăitor, precaut, cu paşi adăugaţi. După cum la chinezi idealul de frumuseţe feminină impunea ca picioarele fetiţelor să fie strânse în încălţări cât mai strâmte pentru a le împiedica să se dezvolte normal, aşa la noi se pun piedici mersului firesc dintr-o valorizare tradiţională a poticnirii. Într-un caz rezultatul obţinut era o hidoasă stâlcire a membrelor inferioare care ascunse în pantofiori minusculi atingeau aparent şi contra naturii scopul propus, în celălalt rezultatul este un înfiorător complex de inferioritate şi o autoculpabilizare maladivă care sunt îmbrăcate în „frumosul” port tradiţional românesc al cuminţeniei, al timidităţii, al „respectului”, al sfioşeniei, al ruşinii. În acest context frica este, cum altfel, un sentiment pozitiv. Găsim în România o întreagă pedagogie a fricii, iar educarea fricii se întinde de la cele mai timpurii vârste până la cele mai înaintate. Este o formare continuă, o perfecţionare pe tot parcursul vieţii, cu specializări, direcţii, cursuri, module şi stagii luxuriant ramificate. Competenţa astfel obţinută – niciodată completă – este frica nedefinită, frica totală şi indicibilă, frica nespecificată, frica fără obiect, frica permanentă.

În prima jumătate a veacului trecut Martin Heidegger făcea o distincţie importantă între frică (Furcht) şi teamă (Angst). Frica are, spunea filosoful german, tot timpul o direcţie şi un motiv al ei, un obiect, spre deosebire de teamă care e nedefinită şi fără obiect. Atunci când mi-e frică, mi-e frică de ceva anume, de un câine sau de un necunoscut care se apropie în întuneric, dar atunci când mă tem – nu mă tem propriu zis de nimic sau mai precis mă tem de nimic. Frica este determinată, teama este nedeterminată. Frica este „fizică”, teama este metafizică. Frica este reacţia Vieţii în faţa Morţii, teama este reacţia Fiinţei în faţa Nimicului.

Frica aceasta românească împrumută însă, oricât de paradoxal ar suna, în acelaşi timp din culoarea vie a primejdiei şi din nuanţa insesizabilă a anxietăţii. Fiind învăţat să-mi fie frică de tot şi toate sfârşesc în a nu mai şti de ce şi pentru ce mi-e frică. Fiind un Proteu al românilor, îmbrăcând orice formă şi primind orice conţinut, acest tip de frică şterge graniţele dintre moarte şi nimic, dintre viaţă şi fiinţă, dintre definit şi indeterminat. Înveţi să-ţi fie frică de răceală, de gripă, de boală în general, de moarte, dar în egală măsură de lege, de autoritate, de stat. Ţi-e frică să nu-ţi pierzi locul de muncă şi să nu te prade hoţii. Ţi-e frică de şefi, de felul în care eşti privit, de antipatii şi de simpatii, de întâlniri neaşteptate, de cele văzute şi de cele nevăzute. Ţi-e frică de Dumnezeu şi de diavol, de bine şi de rău. Ţi-e frică să nu faci ceva greşit, să nu spui ceva nelalocul lui, să nu scrii vreo prostie. Ţi-e frică de propriile succese, de înavuţire, dar şi de eşecuri şi de sărăcie. Ţi-e frică de concurenţă, dar şi de invidiile celor pe care i-ai putea frustra prin urcarea pe podium. Ţi-e frică de dictatură, dar şi de democraţie, de opresiune ca şi de libertate. Ţi-e frică în cele din urmă de tine însuţi şi de cei apropiaţi. Ţi-e frică de străini şi de rude, de propriii părinţi ca şi de propriii copii. Nu e deloc întâmplător că în limba română nu există nici o diferenţă între „frică” şi „teamă”. Poţi spune la fel de bine că ţi-e frică să nu te muşte acel câine şi că ţi-e teamă ca acel câine o să te muşte. Între frica de necunoscut şi teama de necunoscut nu există de asemenea nici o diferenţă. Nici între frica şi teama de Dumnezeu. Iar termeni precum angoasă sau anxietate au rămas încă neintegraţi în limba naturală, forjaţi cum au fost după alţii proveniţi din alte limbi şi alte sensibilităţi. Motivele fricii sunt ubicue şi imprevizibile şi de aceea frica însăşi rămâne totală şi indeterminată.

 Cum ar putea fi altfel când de la primii paşi eşti învăţat că poţi cădea, când primele elanuri sunt învelite şi învăluite în păturile groase ale posomorelii şi indispoziţiei celor din jur, când entuziasmul e privit cu un zâmbet batjocoritor, iar proiectele sunt întâmpinate cu avertismente? Cum ar putea fi altfel în ţara ofului şi vaiului, în ţara în care nimeni nu e în stare să se bucure nici de el însuşi, nici de copiii săi, în ţara în care rictusurile şi grimasele sunt de o varietate extremă, în ţara în care felicitările sunt adresate – atunci când sunt adresate – din vârful buzelor, plescăit, scurt şi cu acreală, iar reproşurile şi invectivele îţi sunt aduse clar şi răspicat, cu toată gura şi sunt repetate până la exces, atunci când nu sunt strigate de crainic în bătaia tobei. Cum să se întâmple altfel în ţara în care părinţii îşi ofensează copiii, îi învinovăţesc continuu, îi descurajează, îi fac să se simtă mici, foarte mici, mai mici decât picioarele chinezoaicelor din trecut, mici în raport cu o înţelepciune absconsă ale cărei singure semne sunt întoarcerea fundului şi sintagma oraculară „nu e bine”. Copilul trebuie să ştie de frică – e o vorbă din popor – de frică pur şi simplu, nu se ştie de ce şi pentru ce, copilul care ştie de frică este mai bun decât acela care nu ştie de frică. Copilul îndrăzneţ este mai rău decât acela „ruşinos ca o fată mare”. Copilul excepţional moare mai repede decât cel normal. Copilul nu trebuie să facă ce vrea el, copilul trebuie să facă ce i se spune. Toate astea se întipăresc adânc în mintea şi în sufletul viitorului adult care ştie că oricând poate să greşească şi de aceea nu va face mai nimic din teama sau frica de a nu greşi. Aşa sunt crescuţi copiii şi nu doar că sunt crescuţi, dar modul de raportare al părinţilor rămâne neschimbat chiar şi atunci când progenitura este ea însăţi progenitoare. Părinţii sunt incapabili să treacă de la statutul de părinţi de copii la părinţi de fii şi fiice.

 Rolul părinţilor va fi jucat mai târziu de societate, de instituţiile statului, de autorităţi. Când te prezinţi în faţa unui ghişeu, în faţa unui medic, în faţa unui şef, în faţa unei instanţe te simţi brusc, inexplicabil şi inevitabil, vinovat. Nu ştii de ce şi pentru ce dar te simţi vinovat când ceri o adeverinţă sau când aştepţi o diplomă, când aştepţi să ţi se facă dreptate sau ca un medic să te facă bine. Şi cum sentimentul de vinovăţie, de neajutorare, de dependenţă creşte odată cu aşteptarea pe care eşti cu orice ocazie pus să o suporţi, efectul este garantat: cu cât mai mult eşti pus să aştepţi, cu atât infantilizarea îşi atinge mai mult scopul, cu atât simţi că nu meriţi ceea ce aştepţi, cu atât mai mic te faci.

Un Joseph K. român nu ar încerca nici o clipă să-şi dovedească inocenţa, el s-ar simţi din primele ore ale conştiinţe de sine vinovat. Să ne mai mirăm că un Cioran s-a simţit întreaga viaţă un Raskolnikov care nu a comis nici o crimă?

 P.S. De multe ori aici, în România am avut sentimentul că exist ilicit, că însăşi existenţa mea este un act de corupţie. Am avut tot timpul senzaţia că despre mine se pot afla lucruri terifiante, că oricând pot fi dat în gât cu ceva, că secretele unui dosărel pândesc – neştiute doar câtă vreme eu însumi rămân neştiut, „în banca mea” – din umbra unui trecut ruşinos. Indiferent de cât de mizerabile au fost condiţiile de trai, trebuia să zic „mersi”. „Zi mersi!” asta îmi răsuna în urechi oricând voiam să mă plâng de salariu, de spitale, de lipsa de respect a celor din jur, de sărăcie. Zi mersi că ai şi cât ai, zi mersi că ai unde lucra (alţii nu au), zi mersi că ai beneficiat de tratament medical, zi mersi că trăieşti şi că ai ce mânca. Altfel spus: zi mersi şi pentru atât. De fapt nu meriţi nici asta, ai putea – pe drept cuvânt – primi şi mai puţin decât atât, trebuie să fii recunoscător oricât de puţin ţi s-ar da şi oricât de mizerabil ai trăi. Pentru că nu meriţi nimic. Sau dacă meriţi ceva, atunci meriţi o pedeapsă, o săpuneală, un duş rece, un reproş, o tragere de urechi, un şut în fund. Zi mersi că n-o păţeşti! Zi mersi că n-o mierleşti!

Nu ştiu în alte ţări şi culturi cum e, dar la mine în ţară norocul este asociat spontan cu excrementele. Momentul bun, şansa, împrejurarea fericită, clipa de graţie şi mizeria, murdăria, dejecţia, defecaţia sunt aduse împreună în mentalul colectiv românesc. Fecala – în diferitele ei ipostaze – este interpretată ca semn bun, ca aducătoare de noroc şi prosperitate, ca o bună prevestire. În pofida repulsiei sănătoase pe care altfel românii o manifestă faţă de excremente, tradusă în nenumărate expresii cu intenţie ofensatoare, acestea îşi dezvăluie în relaţie cu norocul o conotaţie pozitivă.

Iată câteva sintagme în care norocul şi excrementul au format din timpuri imemoriale o indestructibilă uniune. Nu e român care să nu le fi auzit. Creştem şi ne formăm avându-le în minte, întru această stranie alătuare dintre bunăstare şi rahat.

1. A mâncat căcat când era mic. Este sintagma care explică dintr-o răsuflare performanţele neobişnuite – financiare, profesionale, familiale – ale unei persoane de succes. Echivalează cu « a avea noroc cu carul », « a fi plin de noroc » sau, ca să rămânem în acelaşi registru, « a avea noroc căcălău ». Întreaga personalitate a omului de succes este redusă la un episod de scatofagie infantilă. Ca orice prejudecată, şi aceasta rămâne obscură, nechestionată, axiomatică. Nu se ştie de ce consumarea fecalelor de către copil determină norocul viitorului adult. Compensaţia obţinută este însă maximă : persoana care ne-ar putea pune în inferioritate este ridiculizată şi compromisă, iar noi rămânem cu un zâmbet condescendent pe buze (e drept ca noi nu avem atâta noroc, dar cel puţin nu am mâncat rahat). Două reducţii sunt prezente în această sintagmă : una care reduce calităţile deosebite, performanţele, excelenţa unei persoane la o chestiune de noroc, cea de-a doua care explică norocul însuşi prin acte mizerabile, dezgustătoare, scabroase, subumane. Oricine e mai presus de noi, sigur a făcut el ceva necurat.

 2. Ai călcat într-un căcat, deci vei avea noroc. În consecinţă trebuie să tragi un loz în plic, să joci la loterie sau pur şi simplu să te simţi bine întrucât în mod cert vei avea parte de o schimbare favorabilă ţie. Ce anume leagă această întâmplare extrem de neplăcută, dar în cele din urmă nu foarte gravă, de o bună prevestire este o întrebare. Oricum, această zicală presupune proasta relaţie pe care dintotdeauna românii au avut-o cu veceurile sau cu digestia. Până nu de mult întâlneai aproape la fiecare colţ de stradă câte un ditamai produsul de metabolism uman, ca să nu mai vorbim de urmele – mai mult sau mai puţin evaporate – ale pişălăului de pe garduri, ziduri ori stâlpi. Dacă în privinţa continenţei românilor putem spune că lucrurile s-au mai aranjat în ultima vreme, întâlneşti încă pretutindeni fecale canine – pe străzi, în parcuri, pe trotuare – astfel că norocul pândeşte de peste tot.

3. S-a găinăţat o pasăre pe tine, e de bun augur. Să fie oare o moştenire adaptată provenită din practica strămoşilor romani de a ghici viitorul în măruntaiele aviare ? Lipsiţi de mijloace, augurii locali se vor fi limitat poate la cele mai simple auspicii posibile. E demnă de laudă inventivitatea care îndepărtează cu un singur gest efortul pe care-l presupune observarea atentă a zborului păsărilor, a cântecului acestora, autopsierea lor, o întreagă hermeneutică, pentru a obţine maximum de randament cu minimum de efort. Nu e nevoie de vreun preot sau de vreun ritual anume, nu e nevoie de un cod complicat de interpretare, şi totuşi toate elementele divinaţiei originare sunt prezente: hazardul (intersectarea într-un singur punct a traiectoriei omului şi a traiectoriei păsării), observatorul ad-hoc, măruntaiele păsării (reprezentate prin conţinutul lor ejectat pe umărul sau pe capul sorocitului), examinarea, rezultatul divinaţiei (amploarea norocului fiind în relaţie cu dimensiunile produsului de excreţie).

Probabil că sunt şi alte expresii care susţin teza asocierii dintre noroc şi excremente în mentalitatea românească. Oricum, acestea nu par decât să confirme şi să traducă un profund sentiment românesc de repulsie faţă de soarta bună, faţă de plăcere, faţă de succes, faţă de bogăţie, faţă de cei ce au reuşit în viaţă. Oriunde întâlnim un om de succes putem bănui că are lipite încă urmele de căcat pe tălpi, că a ingerat fecale în copilărie sau că are capul plin de găinaţ.

 Cuvântul imbecil provine din limba latină, de la termenul imbecillus care înseamnă « slab, neputincios, neîncrezător în sine ». Veacuri de-a randul termenul – transmis în multe limbi – şi-a păstrat semnificaţia. Câtă vreme cultura europeană s-a menţinut într-o paradigmă a inteligenţei, imbecilitatea a întreţinut un raport de contradicţie cu valoarea ei fundamentală. Omul inteligent prescrisa şi proscria, impunea şi supunea, învestea şi repudia. Pe scurt, inteligenţa însemna putere, imbecilitatea – extrema mizerie, maxima slăbiciune, totala impotenţă.

 Astăzi însă imbecilitatea capătă o nebănuită forţă. Imbecilul – menţinându-şi atributele fundamentale : incapacitatea de a înţelege argumente raţionale, lipsa reflexivităţii, spontaneitatea prostiei, incultura – se situează pe poziţii de forţă. Astăzi nu imbecilul se simte neputincios în faţa omului inteligent, ci tocmai invers omul inteligent se simte neputincios în faţa imbecilului (şi, cum spune o străveche zicală, trebuie să cedeze). « Nu înţeleg », spune imbecilul cu cea mai mare nonşalanţă. « Nu sunt de acord », « Asta e părerea mea » sunt formulele sale favorite pentru a tranşa – în favoarea lui – un dialog. Este adeptul unui relativism sui-generis care tolerează orice inepţie şi îngăduie orice nesăbuinţă. Imbecilul se simte astăzi la largul lui : nu trebuie să facă eforturi să citească, să vorbească sau să scrie corect, în nici un caz să gândească. « Asta sunt eu », opinia lui trebuie luată ca atare, pentru că, nu-i aşa, orice om are dreptul la opinie, şi imbecilul este şi el om. În această perspectivă argumentele devin inutile, logica e un program rasist de exterminare (pentru că orice om are logica lui), iar cultura un adăpost pentru frustraţi şi inadaptaţi.

 Niciodată imbecilul nu a avut mai multă putere decât o are astăzi. Şi de abia se află la începutul ascensiunii. Viitoarea specie umană, aceea care-i va urma lui Homo sapiens, se va numi, neîndoielnic, Homo imbecillus.

                Multe şi intense au fost gândurile mele de plecare. Ca fiecare român am fost şi eu bântuit de problema fundamentală a rămânerii şi am derivat şi eu substantivul român de la verbul a rămâne. Cu toate astea nu am plecat. Aşadar nu am să insist asupra motivelor de a pleca, le-am dezbătut pe larg în alte texte. Aici vreau să încerc un răspuns la întrebarea: de ce, având toate motivele să plec, nu am plecat; de ce, având toate motivele de a nu rămâne, totuşi am rămas.

                Nu cred că m-au oprit nici cântecul greierului, nici mirosul fânului proaspăt cosit; nici sărmăluţele şi mămăliguţa, nici micii şi berea; nici faptul că totul aici este luat à la légère, nici simpla obişnuinţă care face suportabilă cea mai grea condiţie; nici gândul de a contribui la progresul şi bunăstarea ţării, nici solidaritatea cu conaţionalii. În nici un caz nu m-au oprit corupţia, şpaga, şperţul – la ordinea zilei în România, ca în orice ţară subdezvoltată – de care nu am „beneficiat” decât în calitate de victimă a lor. Cât despre mârlănia, bădărănia, grosolănia a căror nesancţionare face din România un paradis fiscal al nesimţirii, nefiind „făcut” pentru nici una din ele, nu am putut profita de oportunităţile oferite de acest mediu.

                Sunt nevoit să mă gândesc mai mult la o motivaţie negativă decât la una pozitivă. Aşadar la ceea ce m-a făcut să nu plec, în loc de ceea ce m-a determinat să rămân. Iar ceea ce m-a făcut să nu plec este imaginea imigrantului, în speţă a imigrantului român.

                Cine vrea să plece, indiferent unde, trebuie să aibă clar în minte nu atât geografia ţării şi harta speranţelor şi şanselor oferite de acel loc, cât portretul a ceea ce urmează să devină, adică portretul imigrantului. Iar acest portret se poate alcătui citind forumuri de imigranţi, bloguri, ziare şi scriitori din diaspora.

                Or, prima trăsătură de ordin psihic a imigrantului este obsesia etnică, un exacerbat sentiment de apartenenţă la ceea ce de fapt a părăsit. Nu România, ci străinătatea este mediul, ospiciul tuturor româno-monomanilor din lume. Aici oamenii se mai supără din când în când că sunt români, dar uită, revenind la condiţia mai generoasă şi mai generală de om. În străinătate însă, oriunde s-ar afla, imigrantul român ştie şi când doarme că este român. Va să zică în România românul este mai întâi om şi abia apoi român, în afară românul este mai întâi român şi abia după aceea, şi în funcţie de felul în care e privită naţia din care provine, mai mult sau mai puţin om.

                De acest fapt se leagă imaginea unei desprinderi eşuate, a unei naşteri pe jumătate – în care cordonul ombilical al imigrantului, cel care îl leagă de placenta românească, extrem de flexibil, se poate întinde sute şi mii de kilometri, a unui coitus captivus în care ţara şi imigrantul rămân în acelaşi timp uniţi şi despărţiţi, privind fiecare în părţi opuse şi totuşi reuniţi printr-o legătură lipsită de plăcere, dacă nu de-a dreptul dureroasă. Sau şi mai rău evocă imaginea unor soţi care, după ce au hotărât să „se” divorţeze, continuă să se întâlnească şi să facă dragoste. Căci mă gândesc că nimeni nu-şi părăseşte ţara pentru „condiţii” mai bune de trai, pentru un salariu mai mare, pentru „civilizaţia” occidentală. Pentru a-ţi părăsi ţara e nevoie de o motivaţie a rupturii, a despărţirii fără rest, a desprinderii definitive. Cine vrea cu adevărat să plece nu se mai uită înapoi, îşi şterge memoria, devine un alt om. Imigrantul autentic este fie un nascut din nou, fie un renegat. Fiindcă nu cred că a doua variantă este plauzibilă, înclin să cred că majoritatea celor plecaţi, oricât de mari ar fi succesele pe care le-ar acumula, sunt nişte imigranţi rataţi.

                Obsesia românităţii poate fi pozitivă sau negativă, tot obsesie rămâne. Când e pozitivă, ia forma augmentării calităţilor obârşiei, a nostalgiei lacrimogene, a urmăririi televiziunilor româneşti internaţionale, a ascultării de muzică populare/manele, a comentării pasionate pe forumuri politice a evenimentelor şi întâmplărilor din ţară, a participării la vot, a susţinerii unui partid, a purtării de tricouri tricolore. Şi mai rău: a vacanţelor petrecute în România. Nu cred că există un mai inept modus vivendi decât acesta: să muncesc anul întreg în (şi pentru) Occident şi să-mi efectuez concediile în România. Îi prefer fără ezitare pe românii care „fie pâinea cât de rea” o mănâncă în ţara lor, dar prăjitura o savurează, boiereşte, în Occident.

Când e negativă, obsesia poartă toate stigmatele şi sintagmele resentimentului, România devine ţinta predilectă a atacurilor pline de otravă, imigrantul nu îi poate ierta ţării sale că l-a făcut să plece. Categoria aceasta de resentimente face parte din aceeaşi familie a reproşurilor aduse de cel părăsit celui care l-a părăsit. În mod curios, tocmai imigrantul, cel care a plecat şi şi-a lăsat în urmă ţara, se simte părăsit de ţara lui. Se simte dat afară, împins, aruncat, scuipat. Aşa încât nu se poate vorbi de o decizie care i-ar aparţine măcar pe jumătate, iar de aici o adâncă şi incurabilă frustrare. Oricât de aseptice ar fi condiţiile de trai din ţara de adopţie, un imigrant ajunge să-l invidieze până şi pe cel mai sărăntoc zdrenţăros din ţara natală. În orice caz, eşecul imigrării este dovedit prin preocuparea maniacală pe care imigranţii o manifestă pentru ţara de orgine.

Cât despre refugiaţii gastrici, pe care nu i-am suspus analizei întrucât nu consider că răspund definiţiei imigrantului, voi spune totuşi câteva cuvinte. Nu se poate vorbi de o motivaţie mai jalnică, mai ticăloasă, mai subumană decât să-ţi părăseşti ţara (şi de cele mai multe ori familia şi copiii) pentru bani. Nu văd nici o diferenţă între prostituţie şi acest act. Aceste fiinţe ale căror picioare se leagă direct la stomac  nu merită să fie considerate altceva decât ceea ce sunt: nişte gasteropode. Nu cred o iotă din sloganurile lor preferate: noi, căpşunarii, contribuim la bunăstarea României, la creşterea PIB-ului, la renumele ţării în afară. La fel cum nu cred că chinezii de la Dragonul Roşu au contribuit altfel decât negativ la imaginea Chinei în România.

O ultimă idee: când vorbim de România majoritatea dintre noi subînţelegem Bucureşti. Este sechela atâtor zeci de ani de centralizare, de putere concentrată într-un singur loc, de paradigma centru/capitală – provincie. Bucureştiul  este însă un oraş devastat de experimentele politice pe care l-a suportat timp de aproape un secol, la fel de distrugătoare, într-un alt sens, precum experimentele nucleare. Bucureştiul este un Cernobîl suprapopulat: oameni mutanţi, blocuri ce seamănă cu buncăre, un aer ce face foarte probabilă folosirea în scurt timp a măştii de gaze, o înrăire fantastică, un vacarm permanent – toate astea ţin de un scenariu postapocaliptic în ale cărui personaje se trezeşte pe bună dreptate imboldul evaziunii ceea ce e totuna cu instinctul de supravieţuire. Or România are încă locuri şi oraşe, şi nu puţine, care au scăpat de asediul ce a compromis pentru totdeauna capitala. Oraşe care s-au dezvoltat normal, cu spaţii verzi, case frumoase şi oameni normali. Oraşe în care îţi poţi trăi cu demnitate viaţa şi din care nu ai mai pleca nicăieri. Nu este exclus ca Occidentul la care visează românii să se afle chiar în ţara lor, acolo unde nimeni nu se aşteaptă – în provincie.

„După Isus Hristos”, cartea lui Vassilis Alexakis, apărută la editura Trei în anul 2008, în traducerea lui Doru Mareş, este un roman care a obţinut, după cum putem afla de pe supracoperta cărţii, Marele Premiu al Academiei Franceze în anul 2007.

Scriitorul grec în vârstă de 66 de ani trăieşte la Paris dar păstrează legăturile cu ţara mamă printr-o locuinţă pe o insulă a Eladei, insulă pe care o regăsim şi în cartea la care ne referim.

Subiectul cărţii este încercarea unui tânăr student la Istorie (?) de a lămuri odată pentru totdeauna „ce este cu Athosul”, muntele sacru al ortodoxiei greceşti. Iniţiativa nu îi aparţine şi nu provine din căutările sale intelectuale, ci este  sarcina pe care i-o încredinţează gazda sa – octogenară, oarbă şi faţă de care tânărul personaj resimte o afecţiune cvasi-filială, transferul prerogativelor materne asupra acesteia explicându-se printr-o relaţie nu tocmai fericită cu mama biologică, femeie dintr-o bucată, lipsită de rafinamente intelectuale, credincioasă până la habotnicie. Nu e deloc clar de ce bătrâna gazdă, Nausicaa Nikolaidis – moştenitoare a unei impresionante averi – îi încredinţează tânărului student această misiune. Mai întâi pentru că nu se ştie ce urmăreşte cu aflarea „adevărului” despre Athos: vrea să-şi lase averea prin testament unei mănăstiri de acolo,  şi de aceea vrea să ştie dacă face chiar cel mai bun „plasament”, sau vrea să-şi regăsească la sfârşitul vieţii fratele, Dimitris, călugărit în tinereţe şi retras la Athos, de care nu mai ştie nimic de zeci de ani. Autorul nu este prea sigur ce motiv să găsească, aşa că pendulează între unul şi celălalt, lăsând cititorul – confuz – să decidă singur. Apoi, nu este clar de ce îl alege pe tânărul student să o facă pe-a hiero-detectivul, ţinând cont de lipsa sa de experienţă, lipsă care îl face să fie uimit de cea mai banală anecdotică filosofică pe care autorul vrea să ne facă să o considerăm drept obiectul de studiu al cursului de filosofie.

Lipsa de experienţă îşi spune imediat cuvântul de îndată ce tânărul – deşi aflat în sesiune (o sesiune cel puţin bizară dacă ne gândim că e fomată dintr-un singur examen, la filosofie presocratică[1]) – se apucă de cercetat. Îşi cumpără câteva cărţi pe această tema de la prima librărie care îi iese în cale pentru a justifica avansul de 500 euro pe care Nausicaa, gazda lui, i-l înmânase. Apoi sursele de informare sunt care mai de care mai neconvenţionale: un şofer de taxi, librăreasa, cârciumarul, mama, tatăl, un prieten de studenţie, tatăl acestuia, patronul unei cofetării pentru care lucrează şi mama protagonistului, vindecat la Athos de dependenţa de droguri, menajera din casa în care locuieşte, Yanna, studenta la teologie, cu care are o relaţie de o noapte printre icoane bizantine. După ce parcurge o bibliografie extrem de subţire, în care regăsim o cărţulie de poeme a unui poet peruvian convertit la ortodoxia athonită sub numele de Simeon, tânărul student este definitiv câştigat de alcătuirea unei doxografii pe această temă – ceva între sondajul de opinii şi sondarea de păreri personale – aflată însă cu totul la voia întâmplării: cei ale căror gânduri, experienţe sau simple interjecţii le consemnează nu sunt decât „diverşii” – nu prea mulţi –  pe care viaţa i-i scoate înainte, într-o devălmăşie completă. Dându-şi seama că nu poate scrie un studiu ştiinţific se apucă să redacteze „caiete” literare încercând să compenseze lipsa de documentaţie printr-un prezumtiv talent creator.

Rezultatul acestei noi maniere de abordare a subiectului este însă la fel de incert. Povestea Athosului devine un fel de sare presărată peste bucatele literare, altfel destul de fade, care ne tot sunt împinse, una după alta, în faţă. Întâmplări banale, reflecţii mai curând sforăitoare, aforisme de o naivitate care te face cel mult să zâmbeşti sunt salvate, speră autorul – şi mai rău e că această speranţă se simte – de umbra pe care o aruncă dintr-o depărtare majestuoasă şi cvasi-inaccesibilă Athosul.

Deşi se vrea o carte îndrăzneaţă, ideile temerare –  precum aceea că pentru a supravieţui, ortodoxia a încheiat pacte deseori necurate cu puternicii zilei sau că mănăstirile sunt sau au fost atinse într-un grad înalt de homosexualitate, ori vagile porniri ateiste ori anticreştine –  sunt edulcorate de accese poetico-mistice, de citate generoase din sfinţii athoniţi, de melancolizări călduţe pe tema credinţei şi a copilăriei într-un loc „prea-sfânt”, aşa cum este insula Tinos.

Personalitatea naratorului este revendicată, contradictoriu, de personalitatea mamei şi a tatălui: mama – icoană a ortodoxiei tradiţionale, habotnice, complet opacă la alte adevăruri în afara adevărurilor de credinţă, tatăl – mai degrabă demn urmaş al vechilor greci, sceptic, raţional, iubitor de antichităţi, antichitate şi filosofie presocratică. Această personalitate dihotomică este proiectată asupra întregii lumi greceşti care, ni se spune,  e întemeiată pe o dispută permanentă între cele două rădăcini ale Greciei. De departe, aceasta este şi ideea cea mai interesantă a romanului, din păcate însă prea puţin exploatată, autorul mulţumindu-se să vadă în cele din urmă doar „o ruptură incredibilă între cultura Greciei clasice (…) şi epoca brutală a creştinismului”.

Abia ultimele patruzeci de pagini ale cărţii ne descriu experienţa pe care personajul o face la Athos. Venită prea târziu, după inutile tatonări de la distanţă a terenului, această parte nu este nici pe departe o împlinire cât o răsuflare a „energiei” acumulate până la acest moment. Descrieri mediocre, scoase parcă dintr-un ghid turistic, presărate cu metafore bombastice încearcă să creeze, şcolăreşte, cadrul natural al desfăşurării evenimentelor. Ca să redea contrastul dintre „prejudecata” cu care este privit îndeobşte Muntele Sfânt şi „adevărul” descoperit pe teren scriitorul nu ezită să elimine liniştea, pacea şi atmosfera de reculegere pe care cititorul s-ar aştepta să le întâlnească odată cu primii paşi ai personajului în favoarea unui mediu belicos, încărcat, în care luptele cu pietre între diverse facţiuni monahale lasă în urmă sânge, ferestre şi capete sparte. O violentă contrazicere a misterului athonit demnă mai degrabă de cursuri de creative writing decât de un scriitor aflat – şi poate chiar trecut de – vârsta maturităţii literare.

 Intenţionat sau involuntar, finalul cărţii pare un mixaj de literatură a absurdului şi roman poliţist. Fratele gazdei este în cele din urmă şi nu prea greu găsit într-o colibă sordidă şi, deşi aflat pe patul de moarte, abia mai ţinându-şi ochii deschişi, este pus să vorbească la un telefon mobil cu sora sa şi… să-i cânte un cântecel din tinereţe.  Un călugăr nebun face semne cu steagul bizantin avioanelor ce trec deasupra muntelui sfânt, poetul călugăr peruvian, pe nume Simeon, apare şi el, iar eroul nostru iese din Athos sub focurile de armă ale unui călugăr căruia – după ce-l surprinde topind vestigii antice din aur pentru a înfrumuseţa icoanele ortodoxe – îi smulge un asemenea vestigiu – toate vin una după alta, într-un ritm accelerat, neverosimil, ce vrea să compenseze tempoul extrem de tărăgănat al restului cărţii. Surprinderea flagrantului delict de distrugere de antichităţi vrea să rezolve două „mistere”: primul – unde anume au dispărut antichităţile de pe Athos, şi al doilea – cum a reuşit creştinismul să distrugă, să îngroape şi să transforme cu mult mai valoroasa antichitate politeistă. La toate acestea se adaugă un fel de viziuni pe care la răstimpuri le suferă protagonistul – nu ştii prea bine dacă sunt patologice sau religioase.

Apoteotic oedipian, romanul se încheie cu o regăsire fantastică a Nausicăi – gazda octogenară ce l-a trimis în misiune pe acest James Bond al filosofiei – în trecutul tinereţii şi frumuseţii sale, trecut în care naratorul revine, la fel de tânăr şi totuşi cu experienţa, tocmai relatată, a viitorului. Nausicaa, substitutul mamei autorului, este în sfârşit îmbrăţişată şi sărutată, după ce în mai multe rânduri asistasem la mărturii – mai mult sau mai puţin directe – ale fascinaţiei, dacă nu chiar ale atracţiei, pe care bătrâna doamnă o exercită de la începutul acţiunii romanului asupra tânărului student.

Nu pot lăsa neformulată întrebarea care de fapt m-a şi făcut să scriu această recenzie: care a fost motivaţia Academiei Franceze pentru acordarea marelui premiu unei cărţi cu evidente lipsuri artistice şi cu un fond ideatic extrem de subţire. Construcţia aiuritoare, grandilocvenţa, poza personajului principal de gânditor profund şi bântuit de demonii lăuntrici (care aduc mai curând a măşti de Halloween), franjurii cu care ţine să-şi înveşmânteze fiecare gest şi idee nu îndreptăţesc luarea în considerare a acestei opere ca pe una serioasă. Sunt tentat să cred că în adoptarea acestei decizii a cântărit cu mult mai mult atacul faţă de creştinismul ortodox, explicita preferinţă politică pentru stânga a autorului şi ridiculizarea tradiţiei creştine, tradiţie care, evident, nu poate fi „corectă politic” (vezi acerba critică adusă interdicţiei femeilor de a păşi pe Athos). A exalta filonul antic al Greciei în defavoarea celui creştin înseamnă a vedea cât se poate de simplu şi simplist lucrurile. Alexakis vrea să ne facă să credem că „o ruptură teribilă” a separat, precum o mişcare tectonică, cele două Grecii, iar prima – Atlantindă a raţiunii, toleranţei religioase (şi faţă de femei), libertăţii – scufundată de veacuri în uitare poate fi făcută să emeargă din nou, împingând-o pe cealaltă în adâncuri. Dacă pretinsul filosof din cartea lui Alexakis ar fi citit măcar o carte de filosofie, ar fi învăţat să nu mai creadă niciodată în rupturi.

DAT FIIND CĂ URMEAZĂ SA-MI APARA O CARTE CARE VA CONŢINE MAJORITATEA ARTICOLELOR POSTATE PE BLOG, AM FOST NEVOIT SA SUSPEND ACCESAREA PUBLICA A ACESTORA. SCUZE PENTRU INCONVENIENTE. VOI INCERCA SA GASESC O SOLUTIE DE COMPROMIS PENTRU A PUTEA APAREA TOTUSI COMENTARIILE ATAT DE INCITANTE DE CARE AU BENEFICIAT (EVENTUAL UN REZUMAT AL ACESTORA).

În numărul din aprilie al revistei IDEI IN DIALOG  puteţi citi recenzia mea la cartea lui Ştefan Afloroaei, Metafizica noastra de toate zilele, apărută recent la Editura Humanitas. Recenzia o puteţi citi aici:

http://www.ideiindialog.ro/articol_881/un_metafizician_al_zilelor_noastre.html

Cartea poate fi comandată la următorul link:

http://www.libhumanitas.ro/sitesearch.php