Se spune că există un exod al inteligenţei din patria română. Concluzia este că românia întruneşte condiţiile perfecte pentru a fi un laborator genetic în care se produc mutaţii semnificative ale prostiei. Prostia nu doar că proliferează, dar îşi modifică tulpina, devine rezistentă la orice vaccin şi pe zi ce trece e tot mai agresivă. Această prostie mutantă, modificată genetic, se răspândeşte cu o viteză ameţitoare punându-i pe jar şi pe fugă pe cei care se mai pot considera încă sănătoşi la cap. Densitatea neanderthalienilor depăşeşte cele mai triste previziuni, iar comportamentul acestora a scăpat de sub control.
După programul de cacogenie (opusă eugeniei care urmăreşte prin mijloace mai mult sau mai puţin discutabile îmbunătăţirea, înfrumuseţarea rasei, cacogenia urmăreşte urâţirea, sluţirea, înrăutăţirea unei naţii) demarat de mai bine de jumătate de secol încoace şi dus, după revoluţie, până la ultimele consecinţe de către foştii securişti şi comunişti şi de urmaşii lor , rezultatele sunt absolut evidente: o naţie urâtă, îmbătrânită prematur, săracă, deznădăjduită, înveninată, înăcrită şi înrăită.
Dar cel mai mare coşmar pe care-l trăieşte românia este acela că nu mai are, dacă a avut vreodată, nici un vis. Românii, în pofida stării lor cvasipermanente de somnolenţă, nu au vise. Mai mult, în clipa în care cineva revendică un vis şi forţa de a-l face real, românii se transformă – din simple automate însufleţite – în bestii agresive. Nimic, nici măcar sărăcia, lipsurile, nefericirea lor ancestrală nu le provoacă o furie mai turbată decât vederea unui om care are un ideal, adică un vis pe care vrea să-l aducă în fiinţă. Aşa ceva irită, provoacă, ofensează. „Adicătelea, se întreabă rumânul nostru, se crede mai deştept decât noi”, „adicatelea, noi ăştilalţi suntem proşti, noi nu suntem buni?”
Românii fac alergie la cei care nu arată şi nu se mulţumesc să fie nişte zombi ca toţi ceilalţi. Dacă ar putea, i-ar strivi de îndată ce ar apărea în patria lor de cadavre vii. Cum nu pot, îi hărţuiesc, îi şicanează, îi atacă, împingându-le linia de rezistenţă din ce în ce mai departe de locul în care o întreagă naţie trăieşte un lung, neîntrerupt şi dulce somn fără vise.
Diferenţa dintre un mare popor şi un popor mic este aceea că un mare popor ştie să cultive visul în oameni. O mare naţiune, naţiunea americană şi-a făcut o emblemă din vis, în aşa fel încât pe bună dreptate, sintagma „visul american” este astăzi pe toate buzele. Cât despre ideal, despre aspiraţie, despre dorinţa de perfecţiune, e bine să-i întrebăm pe francezi, pe englezi, pe nemţi, căci noi nu ştim nimic despre aceşti termeni. La noi ziua nu produce decât oboseală, iar somnul doar urdori. Noi vrem să trăim liniştiţi, să fim sănătoşi, să apucăm şi să ne bucurăm de pensioară. Nimic mai mult! Avem pretenţia idioată să ne credem înţelepţi când spunem că ne cunoaştem limitele şi că nu vrem să ne sărim umbra sau, mai grav, când afirmăm că trebuie să începem de la simplu la complex, de la puţin la mult, de la mic la mare.
Ceea ce e valabil ca regulă carteziană, nu mai e valabil şi ca regulă de viaţă. Cine nu-şi propune la începuturile vieţii să dea prin existenţa sa o justificare existenţei întregului univers, acela este un nimeni, un „exemplar al speciei”, un „număr”, cum bine spunea Noica. Cine se mulţumeşte să ducă doar un trai decent, ba chiar transformă „traiul decent” într-un soi de ideal, acela nu merită să trăiască deloc. Dar poporul român chiar asta face, se închină la idolul traiului decent.
Unul din motivele pentru care suntem unde suntem este absenţa credinţei în ideal şi alergia ereditară faţă de oamenii care au un vis. Uitaţi-vă la sloganurile electorale din aceste zile triste, triste precum brandul nostru de ţară, a alegerii în care nimic nu e de ales. Nici unul dintre candidaţi nu are un vis pe care să vrea să-l realizeze, nici unul nu are vreun ideal de îndeplinit, deşi cu toţii râvnesc la funcţia supremă în stat. Doi dintre ei mizează totul pe bun-simţ, altul strigă „hai românia!” pentru că i se potriveşte cu aerul de „huligan”, altul vrea pur şi simplu să fie preşedinte şi militează pentru siguranţa locului de muncă şi, evident, pentru… trai decent.
Niciunde vreun vis, nicăieri vreun ideal. Dacă am fi fost în locul negrilor din America, sunt sigur că nicicând nu ar fi apărut vreun Martin Luther King care să rostească „I have a dream”. În locul lui ar fi apărut un zâmbet imens care să ne îndemne la consens, care să facă apel la raţiune, răbdare şi înţelegere, care să ne asigure că trăim bine în ciuda a ceea ce simţim, care să se declare învins de sistem, care să declare, cât se poate de realist, „I have no dream!”
Românii nu-şi vor îndeplini niciodată visele.
Pentru că nu le au!
Completat sub: Impresii, expresii, depresii | Tagged: cacogenie, exodul inteligentei, idolul traiului decent, lipsa idealului, neanderthalienii romani, prostia mutanta, romania, sloganuri electorale | 15 Comentarii »
